Nasul Sfingxului de la Giza: cioplit, nu tras cu tunul

Este cea mai cunoscută poveste despre acest monument, iar ea este falsă. Soldații lui Napoleon nu au tras cu tunul în nasul Sfingxului de la Giza.

Povestea este captivantă: în 1798, un armată franceză invadează Egiptul, artileria exersează asupra figurii, un glonț lovește fața. Ea este reluată până astăzi în ghidurile turistice și apare în edițiile mai vechi ale acestora. Doar că nu se potrivește cu sursele.

Pentru că nasul lipsea deja înainte ca Napoleon să se nască. Călătorul danez Frederic Louis Norden a schițat figura în 1737, la fața locului, cu atenție și măsurători. Pe foile sale, fața este deja fără nas, cu aceeași suprafață de rupere vizibilă astăzi. Între acest desen și campania egipteană trec 61 de ani.

Așadar, chestiunea este, în esență, rezolvată, și totuși merită să continuăm întrebarea. Dacă nu Napoleon, atunci cine, și mai ales când? Aici lucrurile devin interesante, deoarece transmiterea scrisă și doveziile materiale conduc la răspunsuri diferite.

Un cuvânt încă despre longevitatea poveștii. Nu este limitată la Napoleon: în diverse variante sunt menționate trupe britanice, soldați germani, artileriști otomani sau mameluci, în funcție de cine relatează istoria și pe cine nu place. Faptul că aceeași acțiune este atribuită diferitelor armate este un indicator sigur al unei legende itinerante.

Ambele părți sunt de acord doar într-un singur punct: nu a fost un accident și nici eroziune. Cineva a îndepărtat nasul în mod intenționat.

Ce limitează sursele imagistice

Sursele imagistice sunt, în acest caz, excepțional de bune și limitează perioada dintr-o parte.

Norden era ofițer de marină și instruit ca desenator. A călătorit în Egipt în numele regelui danez și a realizat vederi concepute ca documentare, nu ca artă. Foile sale au fost tipărite abia după moartea sa, dar fotografiile (desenele) de la fața locului datează din 1737. Ele arată o față fără nas. Aceasta este sursa decisivă împotriva narativului napoleonic.

Reprezentările anterioare ajută mai puțin decât ne-am fi dorit. Înainte de Norden există vederi europene, dar acestea au fost adesea create din memorie sau după descrieri, iar figura este prezentată uneori cu nas, uneori fără, uneori cu trăsături complet inventate. Nu pot servi ca dovadă.

Din cealaltă parte, o sursă scrisă limitează perioada. Un istoric egiptean din secolul al XV-lea raportează că un sufi pe nume Muhammad Sa'im ad-Dahr ar fi dezfigurat figura în anul 1378, deoarece fermierii din zonă depuneau acolo ofrande agricole, iar el considera aceasta idolatrie. Conform aceluiași raport, el a fost ucis pentru aceasta.

Ceea ce susține cronica este caracterul ei accidental. Autorul nu prezintă episodul ca o senzație, ci în cadrul unei descrieri a zonei, și menționează un nume concret, un an și un motiv comprensibil. Poveștile inventate sunt rareori atât de lipsite de spectacol. Ceea ce se opune este distanța temporală și faptul că consecințele descrise, uciderea făptașului, nu pot fi confirmate independent.

Această narațiune a fost scrisă cam șaptezeci de ani după evenimentul descris, de un autor care nu a fost martor. Prin urmare, nu este un raport al unui martor ocular, dar nici o legendă fără temei.

Piatra vorbește clar

Însuși piatra este sursa cea mai solidă și vorbește destul de clar.

În anii 1980, arheologul Mark Lehner a examinat fața în detaliu. A găsit pe dosul nasului și sub aripa nazală urme care indică prinderea unor pârghii sau dalte: depresiuni înguste și alungite în locurile unde s-ar fi aplicat un instrument pentru a scoate o componentă prin pârghie. Examinarea feței a condus la concluzia că nasul a fost cioplit, nu rupt brusc.

Imaginea daunelor se potrivește. Un proiectil generează o spargere în formă de scoică cu crăpături în jur, deoarece energia este introdusă punctual. Aici avem o suprafață relativ plană, fără crăpături radiale. Cine privește locul fracturării de aproape nu vede un crater, ci o suprafață prelucrată.

Metoda poate fi chiar reconstituită. Cunei sau pârghii aplicați de sus, o pârghie laterală, apoi componenta se înclină înainte și cade. Pentru un nas cu o înălțime estimată la aproximativ 1,5 metri, acest lucru este fezabil cu echipament simplu, dacă poți ajunge la el, iar figura era atunci nisipită până la gât. Deci, te aflai practic la nivelul ochilor.

Pentru completitudine: urmele instrumentelor nu pot fi data-te ca un obiect găsit. Se poate evalua cât de mult s-a erodat o suprafață de rupere de atunci, și din aceasta se poate deduce o ordine de mărime, dar rezultatul depinde de ipoteze privind clima, acoperirea cu nisip și duritatea materialului. Această metodă nu oferă un an, ci doar o gamă, iar aceasta este largă.

Rămâne contradicția cu cronica. Perioada sugerată de poziția urmelor este, conform evaluării lui Lehner, anterioară anului 1378. Cele două afirmații nu pot fi ușor armonizate, iar niciuna dintre ele nu este suficient de puternică pentru a o înlătura pe cealaltă.

Ce mai lipsește încă

Nasul nu este singurul lucru care lipsește, iar celelalte deficiențe sunt mai revelatoare decât pare la prima vedere.

Dacă vrei să afli ce lipsește de la Sfingxul de la Giza, primești o listă scurtă: nasul, barba, părți din șarpele frontal, întreaga suprafață netedă a corpului și finisajul colorat. Din barbă există fragmente, unul dintre ele la Muzeul Britanic, altele la Cairo. Din nas nu există nimic.

Acest lucru este remarcabil. O componentă de această dimensiune nu se descompune fără urmă, iar groapa din jur a fost curățată de mai multe ori complet. Totuși, nu a apărut niciun fragment care să poată fi atribuit nasului. Fie a fost sfărâmată și fragmentele au fost refolosite sau transportate departe, fie se află într-un loc care nu a fost niciodată cercetat.

O afirmație persistentă trebuie negată explicit aici: Nasul nu se află la Muzeul Britanic. Acolo se află o bucată din barbă, iar confuzia celor două piese găsite este probabil originea acestei povești.

De asemenea, este posibil ca ambele situații să fie adevărate. O figură poate fi deteriorată de mai multe ori: mai întâi în Antichitatea târzie, apoi din nou în secolul al XIV-lea, al doilea intervenție mărinind o deteriorare existentă deja. Pentru această interpretare nu există dovezi, dar ea ar explica de ce o cronică credibilă și o dovadă credibilă indică perioade diferite.

Astfel, figura are două tipuri diferite de pierderi. Unele sunt distrugere prin mâna omului, punctuală și țintită. Altele sunt eroziune, pe suprafețe mari și lentă. Pe fiecare fotografie sunt ambele vizibile simultan, și sunt confundate regulat.

De ce tocmai nasul?

De ce nasul? Această întrebare duce departe de Giza și explică mai mult decât orice poveste individuală.

În muzeele egiptene din întreaga lume se află un număr remarcabil de statui fără nas. Acest lucru nu este un accident și nici o deteriorare în timpul transportului. Conform concepției egiptene, o statuie nu era o reprezentare, ci o locuință: o parte a ființei putea locui în ea, primi ofrande și respira. Cine voia să pună capăt acestei efecte nu trebuia să distrugă figura, ci să o facă inutilizabilă.

Pentru aceasta exista o procedură recunoscută. Se deteriorau intenționat organele de simț și mâinile: nasul, astfel încât figura să nu poată respira, urechile, astfel încât să nu audă, mâinile, astfel încât să nu primească ofrande. O statuie fără nas nu este deci deteriorată, ci, conform înțelegerii vremii, pusă în repaus.

Acest lucru conferă dovezi de la Sfingx o altă nuanță. Cine a îndepărtat nasul a urmat o practică cunoscută cu un scop clar și a făcut-o cu grijă, nu cu furie. Urmele instrumentelor se potrivesc cu cineva care știa ce face.

Faptul că șarpele frontal, al doilea semn al puterii regale de pe cap, a fost pierdut simultan, se încadrează în această imagine. Dacă ambele s-au întâmplat în același timp, nu se poate spune.

Pentru vizită rămâne un sfat practic. Suprafața de rupere este la aproximativ 100 de metri distanță de terasă și este recunoscută cu ochiul liber doar ca o umbră. Cine vrea să vadă urmele de prindere are nevoie de focalizare lungă și lumină joasă dimineața. Fără ambele, vezi că nasul lipsește, dar nu cum a dispărut.

Și povestea lui Napoleon? Se menține pentru că sună mai bine. O armată europeană care trage din exces de zel asupra unei minuni a lumii este o poveste de spus. Un iconoclast anonim cu o daltă și un motiv teologic este mai puțin atractiv.

Întrebări frecvente

A tras Napoleon cu tunul în nas?

Nu. Un desen din 1737 arată figura deja fără nas, cu 61 de ani înainte de Campania din Egipt.

Cine a fost atunci?

Nu este clarificat definitiv. O cronică arabă menționează un sufi în anul 1378. Urmele instrumentelor pe piatră indică, conform evaluării experților, o perioadă anterioară.

Ar fi putut cădea pur și simplu?

Improbabil. Suprafața de rupere este plană și poartă urme de prindere pentru pârghii sau dalte. Eroziunea nu lasă muchii drepte nici puncte de prindere.

Unde este nasul astăzi?

Dispărut. Niciun fragment nu a fost vreodată atribuit. La Muzeul Britanic se află o bucată din barbă, nu nasul.

De ce le lipsesc nasul atâtor statui egiptene?

Pentru că deteriorarea intenționată a organelor de simț era o practică cunoscută. O statuie fără nas era considerată incapabilă să respire și, prin urmare, ineficientă.