Nasul Sfinxului de la Giza: cioplit, nu împușcat

Este cea mai cunoscută poveste despre acest monument, și este falsă. Soldații lui Napoleon nu au împușcat nasul Sfinxului de la Giza.

Povestea este captivantă: în 1798, o armată franceză merge în Egipt, artileria exersează pe statuie, o lovitură nimerește fața. Este spusă și astăzi de ghizi și apare în ghiduri mai vechi. Doar că nu se potrivește cu sursele.

Pentru că nasul lipsea deja înainte ca Napoleon să se nască. Călătorul danez Frederic Louis Norden a desenat statuia la fața locului în 1737, cu grijă și cu măsurători. Pe foile sale, fața este deja fără nas, cu aceeași suprafață de rupere care se vede astăzi. Între acest desen și campania egipteană sunt șaizeci și unu de ani.

Cu asta, problema este practic rezolvată, dar întrebarea merită totuși continuată. Pentru că dacă nu Napoleon, atunci cine, și mai ales când? Aici devine interesant, pentru că tradiția scrisă și constatarea pe piatră duc la răspunsuri diferite.

Un cuvânt despre longevitatea poveștii. Nu se limitează la Napoleon: în diferite versiuni sunt menționate trupe britanice, soldați germani, tunari otomani sau mameluci, în funcție de cine spune povestea și de cine nu-i place. Faptul că aceeași acțiune este atribuită unor armate diferite este un semn sigur al unei legende rătăcitoare.

Ambele sunt de acord doar într-un punct: nu a fost un accident și nici intemperii. Cineva a îndepărtat nasul în mod deliberat.

Ce limitează sursele vizuale

Sursele vizuale sunt neobișnuit de bune în acest caz și limitează perioada dintr-o parte.

Norden a fost ofițer de marină și desenator instruit. A călătorit în Egipt în numele regelui danez și a realizat vederi menite ca documentație, nu ca artă. Foile sale au apărut tipărite doar după moartea sa, dar înregistrările de la fața locului datează din 1737. Ele arată o față fără nas. Aceasta este sursa decisivă împotriva poveștii cu Napoleon.

Reprezentările mai vechi ajută mai puțin decât s-ar spera. Înainte de Norden există vederi europene, dar adesea făcute din memorie sau după descrieri, care arată figura uneori cu nas, alteori fără, alteori cu trăsături complet inventate. Nu sunt potrivite ca dovadă.

Din cealaltă parte, o sursă scrisă limitează. Un cronicar egiptean din secolul al XV-lea relatează că un sufi pe nume Muhammad Sa'im ad-Dahr a desfigurat figura în anul 1378, pentru că țăranii din zonă depuneau acolo ofrande din recoltă și el considera aceasta idolatrie. Conform aceleiași relatări, a fost ucis pentru aceasta.

Ceea ce pledează pentru cronică este caracterul ei incidental. Autorul nu prezintă episodul ca o senzație, ci în cadrul unei descrieri a zonei, și menționează un nume concret, un an și un motiv plauzibil. Poveștile inventate sunt rareori atât de neinteresante. Ceea ce pledează împotrivă este distanța temporală și faptul că urmarea descrisă, uciderea făptuitorului, nu poate fi confirmată independent.

Această relatare a fost scrisă la aproximativ șaptezeci de ani după evenimentul descris, de un autor care nu a fost prezent. Nu este, așadar, un raport de martor ocular, dar nici o legendă fără temei.

Piatra vorbește clar

Piatra însăși este cea mai solidă sursă și vorbește destul de clar.

În anii 1980, arheologul Mark Lehner a examinat fața în detaliu. A găsit pe podul nasului și sub aripa nasului urme care indică pârghii sau dălți aplicate: adâncituri înguste, alungite, în locurile în care cineva ar pune o unealtă pentru a desprinde un element. Examinarea feței a dus la concluzia că nasul a fost cioplit, nu rupt.

Imaginea daunelor se potrivește. Un proiectil produce o fractură în formă de scoică, cu fisuri în jur, pentru că energia este introdusă punctual. Aici există o suprafață relativ plană, fără fisuri radiale. Cine privește locul ruperii de aproape nu vede un crater, ci o suprafață prelucrată.

Metoda poate fi chiar reconstruită. Pene sau pârghii aplicate de sus, o pârghie laterală, apoi elementul se răstoarnă în față și cade. Pentru un nas de aproximativ un metru și jumătate înălțime, acest lucru este posibil cu unelte simple, dacă ai acces la el, iar figura era atunci îngropată în nisip până la gât. Stăteai practic la nivelul ochilor.

Pentru completitudine: urmele de unelte nu pot fi datate ca o descoperire. Se poate evalua cât de mult s-a erodat o suprafață de rupere de atunci și se poate deduce o ordine de mărime, dar rezultatul depinde de ipoteze despre climă, acoperire cu nisip și duritatea materialului. Această metodă nu oferă un an, ci doar o gamă, și aceasta este largă.

Rămâne contradicția cu cronica. Perioada sugerată de urme este, după evaluarea lui Lehner, mai timpurie decât 1378. Ambele afirmații nu pot fi ușor conciliate, și niciuna nu este suficient de puternică pentru a o înlătura pe cealaltă.

Ce altceva mai lipsește

Nasul nu este singurul lucru care lipsește, iar celelalte lipsuri sunt mai revelatoare decât pare la prima vedere.

Cine vrea să știe ce lipsește la Sfinxul din Giza primește o listă scurtă: nasul, barba, părți din șarpele de pe frunte, întreaga suprafață netedă a trunchiului și policromia. Din barbă există fragmente, unul în British Museum, altele la Cairo. Din nas nu există nimic.

Acest lucru este remarcabil. Un element de această dimensiune nu dispare fără urmă, iar groapa din jur a fost curățată complet de mai multe ori. Cu toate acestea, nu a apărut niciun fragment care să poată fi atribuit nasului. Fie a fost sfărâmat și fragmentele au fost folosite în construcții sau transportate, fie se află într-un loc care nu a fost niciodată examinat.

O afirmație persistentă trebuie negată aici explicit: nasul nu se află în British Museum. Acolo se află o bucată din barbă, iar confuzia dintre cele două piese este probabil originea acestei povești.

Este posibil, de altfel, ca ambele să fie adevărate. O figură poate fi deteriorată de mai multe ori: prima dată în antichitatea târzie, apoi din nou în secolul al XIV-lea, a doua intervenție mărind o daună deja existentă. Pentru această interpretare nu există dovezi, dar ar explica de ce o cronică credibilă și o constatare credibilă indică perioade diferite.

Astfel, figura are două tipuri diferite de pierderi. Unele sunt distrugeri de mână omenească, punctuale și deliberate. Altele sunt intemperii, extinse și lente. În fiecare fotografie, ambele sunt vizibile simultan și sunt adesea confundate.

De ce tocmai nasul?

De ce nasul? Această întrebare duce departe de Giza și explică mai mult decât orice poveste individuală.

În muzeele egiptene din întreaga lume se află un număr remarcabil de statui fără nas. Nu este o coincidență și nici o daună de transport. Conform concepției egiptene, o statuie nu era o imagine, ci un loc de reședință: o parte din esență putea locui în ea, primi ofrande și respira. Cine voia să pună capăt acestei funcții nu trebuia să distrugă figura, ci să o facă inutilizabilă.

Existau o procedură recunoscută pentru aceasta. Se deteriorau deliberat organele de simț și mâinile: nasul, pentru ca figura să nu poată respira, urechile, pentru ca să nu audă, mâinile, pentru ca să nu primească ofrande. O statuie fără nas nu este, așadar, deteriorată, ci, conform înțelegerii de atunci, dezafectată.

Acest lucru dă constatării de la Sfinx o altă nuanță. Oricine a îndepărtat nasul a urmat o practică cunoscută cu un scop clar și a făcut-o cu grijă, nu cu furie. Urmele de unelte se potrivesc cuiva care știa ce face.

Faptul că, în același timp, s-a pierdut șarpele de pe frunte, al doilea simbol al puterii regale de pe cap, se încadrează în această imagine. Dacă ambele s-au întâmplat în același timp, nu se poate spune.

Pentru vizită rămâne o informație practică. Suprafața de rupere se află la aproximativ o sută de metri de terasă și este vizibilă cu ochiul liber doar ca o umbră. Cine vrea să vadă urmele de pârghii are nevoie de distanță focală și de lumină razantă dimineața. Fără ambele, vedeți că nasul lipsește, dar nu cum s-a pierdut.

Și povestea cu Napoleon? Persistă pentru că sună mai bine. O armată europeană care trage din frivolitate asupra unei minuni a lumii este o poveste spusă ușor. Un iconoclast fără nume cu o daltă și un motiv teologic este mai puțin.

Întrebări frecvente

A împușcat Napoleon nasul?

Nu. Un desen din 1737 arată figura deja fără nas, cu șaizeci și unu de ani înainte de campania egipteană.

Atunci cine a fost?

Nu este pe deplin clarificat. O cronică arabă menționează un sufi în anul 1378. Urmele de unelte de pe piatră indică, după evaluarea specialiștilor, o perioadă mai timpurie.

Ar fi putut să cadă pur și simplu?

Puțin probabil. Suprafața de rupere este plană și prezintă urme de pârghii sau dălți. Eroziunea nu lasă nici muchii drepte, nici puncte de pârghie.

Unde este nasul astăzi?

Pierdut. Niciun fragment nu a fost vreodată atribuit. În British Museum se află o bucată din barbă, nu nasul.

De ce lipsesc nasurile la atât de multe statui egiptene?

Pentru că deteriorarea deliberată a organelor de simț era o practică cunoscută. O statuie fără nas era considerată incapabilă să respire și, astfel, ineficace.