Cine a construit Piramidele de la Giza?

Răspunsul scurt este: egipteni. Plătiți, hrăniți, asistați medical și organizați în echipe cu nume, având o administrație deasupra și un șef de șantier cunoscut pe nume în frunte.

Cine întreabă ce civilizație a construit Piramidele de la Giza primește un răspuns surprinzător de bine documentat. Pentru puține alte șantiere antice mari știm atât de multe despre oamenii care au muncit acolo. Cunoaștem adăposturile lor, brutăriile, mormintele, fracturile osoase, numele trupei lor și, într-un caz, chiar registrul de serviciu al unui funcționar de rang mediu cu termene de livrare.

Acest lucru este remarcabil, deoarece aceeași întrebare a fost tratată timp de secole ca un mare mister. Nu mai este unul. A fost atâta timp cât aveam doar autori antici și clădirile în sine. De când se sapă sistematic din 1988, nu mai este.

Rămâne totuși interesantă, dintr-un alt motiv. Performanța reală nu a fost ridicarea pietrelor, ci organizarea: hrănirea, cazarea, împărțirea și menținerea în formă a zeci de mii de oameni timp de decenii, într-un stat fără bani, fără scriere în sensul modern și fără niciun model precedent.

Această pagină trece în revistă, rând pe rând, cine a fost implicat: regele, care a dat ordinul, omul, care a condus proiectul, și oamenii, care au executat lucrările.

Beneficiarul și constructorul nu sunt același lucru

Mai întâi o distincție, care este constantă estompată atât în germană, cât și în engleză: beneficiarul și constructorul nu sunt același lucru.

Cine a comandat Piramida lui Cheops este o întrebare despre rege. Răspunsul este Chufu, al doilea conducător al celei de-a IV-a dinastii, în forma greacă Cheops. El a dispus construcția, a finanțat-o și a făcut-o să fie ridicată pentru sine. Nu a construit nimic. La fel stau lucrurile cu fiul său, Chafre, și cu succesorul său, Menkaure, pentru celelalte două complexe.

Această separare este mai mult decât o subtilitate lingvistică, deoarece explică de ce clădirile poartă numele pe care îl poartă. O piramidă poartă numele celui care urma să fie înmormântat în ea, nu al constructorului ei. În Egiptul Antic, acesta era punctul: clădirea era o afirmație despre rege, iar cel care o executa nu juca niciun rol în această afirmație.

Un comparativ face palpabilă amploarea acestei comenzi. Un rege al Vechiului Regat decidea, odată cu începerea construcției, asupra unei părți semnificative a capacității statale pentru următoarele două decenii. Nu exista parlament, buget sau posibilitatea de a opri proiectul ulterior, fără a lăsa propria sa groapă funerară neterminată. Cine ordona o piramidă își lega întreaga perioadă de domnie.

Acest lucru explică, de asemenea, de ce forma construcției a devenit mai mică după a IV-a dinastie. Nu pentru că meșteșugul s-a pierdut, ci pentru că prioritățile s-au schimbat și cheltuielile la acest nivel nu erau sustenabile pe termen lung.

Pentru noi, acest lucru este deranjant, deoarece înseamnă că oamenii care au avut capacitatea reală nu apar în reprezentările oficiale. Ceea ce știm despre ei, știm aproape exclusiv din propriile lor morminte și din note care nu erau destinate posterității.

Cu o excepție, iar aceasta este suficient de remarcabilă pentru a-i dedica un secțiune proprie.

Hemiunu, ale cărui statue se află la Hildesheim

Există un om al cărui nume este asociat cu construcția celei mai mari piramide, iar imaginea sa se află în Germania.

Hemiunu a fost vizir sub Chufu, deci al doilea cel mai important om în stat, și, de asemenea, nepotul acestuia. Tatăl său a fost prințul Nefermaat, bunicul său regele Snofru, sub care fusese dezvoltată forma netedă a piramidei. Provenea astfel din familia care perfecționase procedura de construcție timp de două generații.

Decisiv este unul dintre titlurile sale: Președintele tuturor lucrărilor de construcție ale regelui. Cel care purta acest titlu era responsabil de marile proiecte de construcție ale coroanei, iar în timpul domniei lui Chufu, acest lucru însemna piramida. Nu există un plan de construcție cu semnătura sa, și nimeni nu poate dovedi că a luat el însuși deciziile constructive. Faptul că responsabilitatea îi aparținea este însă bine documentat.

S-a păstrat o statuie șezută din mormântul său de pe platou, un piesă neobișnuit de realist: un bărbat robust, clar supraponderal, de vârstă mijlocie, ceea ce în arta egipteană era citit ca un semn de prosperitate și succes. Acest portret al șefului de șantier se află astăzi în Muzeul Roemer și Pelizaeus din Hildesheim.

Pentru vizitatorii vorbitori de germană, aceasta este o oportunitate neobișnuită. Poți sta față în față cu presupusul responsabil pentru Piramida lui Cheops, fără a fi nevoie să călătorești în Egipt.

ArchaiOptix

Echipă, Phyle, grupă de zece

Sub nivelul administrativ, lucrurile devin interesante, deoarece organizarea muncii este atât de bine documentată încât structura sa poate fi reconstruită până la grupuri mici.

Unitatea cea mai mare era echipa (Mannschaft). O astfel de echipă cuprindea aproximativ o mie până la două mii de oameni și purta un nume legat de rege. Sunt documentate printre altele o trupă care se numea Prietenii lui Chufu și una ulterioară, al cărei nume poate fi tradus ca Băuturii lui Menkaure. Astfel de nume par familiare, deoarece sună ca numele de cluburi sportive, și probabil îndeplineau un scop similar: apartenență și competiție.

Fiecare echipă era împărțită în cinci sub-unități, pentru care egiptologia folosește termenul grec Phyle. Este remarcabil de unde provin numele lor: corespund expresiilor din limbajul naval, precum pentru tribord sau pentru prora. Acest lucru nu este o coincidență. O parte semnificativă a transportului materialelor avea loc pe apă, iar forma de organizare a echipajelor navale a fost aparent transferată pe șantier.

Sub Phyle se aflau grupuri mici de zece până la douăzeci de persoane, fiecare fiind numită printr-un singur simbol, care adesea redă un concept precum Viață, Durată sau Perfecțiune.

Unde se găsesc aceste nume spune aproape la fel de mult ca numele însele. Ele se găsesc ca marcaje roșii pe blocuri, și anume predominant în locuri pe care nimeni nu le-ar mai vedea după finalizarea lucrărilor: în camerele de descărcare deasupra camerei regale, pe fețele blocurilor orientate spre perete, în rosturi. Deci, nu este vorba despre semnături pentru posteritate, ci despre scris de exploatare. O echipă marca materialul său, astfel încât să fie clar cui aparținea livrarea și unde a fost utilizată.

Exact acest lucru le face valoroase ca sursă. Cine scrie o inscripție pentru un public o modelează. Cine aplică un număr de bloc nu are niciun motiv să mințască. Numele echipelor sunt, prin urmare, mai credibile decât orice reprezentare oficială a aceleiași perioade, și sunt tocmai datorită caracterului lor accidental.

Astfel rezultă o structură în patru etape, de la individ, prin grupa de zece și Phyle, până la echipă. Aceasta nu este o reconstrucție bazată pe analogii, ci derivă din marcaje și titluri din surse.

De unde au venit atâția oameni

Întrebarea economică crucială este de unde au venit atâția oameni, fără ca agricultura să se prăbușească. Răspunsul se află în râu.

Nilul inunda anual malurile și acoperea câmpiile fertile cu apă timp de aproximativ trei luni. În această perioadă, agricultura era imposibilă, iar populația rurală era șomeră, dar trebuia totuși hrănită. Statul avea astfel în fiecare an o fereastră de timp în care foarte mulți forți de muncă erau disponibili, fără ca absența lor să lipsească undeva.

Exact în această fereastră a căzut o parte semnificativă a lucrărilor de construcție. Oamenii au fost mobilizați în cadrul unei obligații de serviciu, au venit pentru o perioadă limitată, au fost cazați și hrăniți, apoi s-au întors în satele lor. Transportul sarcinilor grele pe apă funcționa cel mai bine în această perioadă a anului, deoarece râul ajungea mai aproape de șantier.

Acest lucru explică două lucruri simultan. În primul rând, de ce proiectul era fezabil financiar: utiliza o resursă care era deja inactivă. În al doilea rând, de ce nu era nevoie de o economie a sclaviei. Un sistem care schimbă forța de muncă în schimbul aprovizionării și se dizolvă după trei luni funcționează mai bine cu cei obligați la serviciu decât cu cei neeliberați, care ar trebui supravegheați și hrăniți permanent.

Cât de mare era acest aparat de aprovizionare poate fi dedus din descoperiri. În brutării existau forme de pâine din lut, mult mai mari decât orice din casele rezidențiale contemporane, concepute pentru producție masivă și nu pentru dimensiunea gospodăriei. La oasele animale, cantitatea și distribuția pe vârste indică faptul că bovinele, oile și caprele erau aduse în mod planificat din zona înconjurătoare, predominant pui, deci varianta scumpă. Carne în această cantitate nu era o banalitate, și spune ceva despre seriozitatea cu care statul lua aprovizionarea.

Dacă extrapolăm, rezultă o imagine greu compatibilă cu forța de muncă obligatorie: un șantier unde se mânca mai bine decât în multe sate din care veneau oamenii.

Această interpretare nu este o îmbrăcare modernă. Derivează din descoperiri: din dimensiunea adăposturilor, din cantitățile de bovine și cereale contabile de administrație, și din faptul că complexul a fost construit pentru rotație și nu pentru ocupare permanentă.

Forța de muncă permanentă era diferită

Pe lângă forțele sezoniere, exista o forță de muncă permanentă, care era profesional complet diferită.

Poți învăța pe necalificați să tragă pietre. Dar nu poți învăța pe oricine să pregătească granitul la zecimi de milimetru, să nivelați o suprafață de peste un hectar sau să plasezi o boltă în consolă. Pentru aceste lucrări erau necesari meșteri care învățaseră de ani de zile, împreună cu topografi, scribi, supraveghetori, tâmplari, fierari, funari și brutari.

Acești oameni trăiau permanent la fața locului, în așezarea din sud-estul clădirilor, iar numărul lor, conform descoperirilor arheologice, era de câteva mii. Ei sunt, de asemenea, cei ale căror morminte au fost găsite la vedere de piramidă, uneori cu mici capele funerare proprii și titluri.

Diferența socială este vizibilă în înmormântări. Lucrătorii simpli sunt în morminte simple din cărămizi de lut, supraveghetorii și meșterii în complexe mai mari cu inscripții. Deci, nu era o societate a egalilor, ci una cu o ierarhie clară, în care însă și lucrătorul simplu primea un mormânt.

Din titlurile din aceste morminte se poate deduce, de asemenea, cât de fină era diviziunea muncii. Sunt documentate printre altele supraveghetorii sculptorilor, șefii grupurilor de meșteri, administratorii livrarilor și scribi. Deci, nu exista doar distincția dintre conducere și execuție, ci un întreg nivel intermediar de supraveghere tehnică, de care are nevoie orice șantier mare până în prezent.

Este mai remarcabil faptul că aceste morminte se află chiar acolo. Cine utilizează oameni pentru muncă forțată nu le amenajează complexe funerare lângă mormântul regal.

De unde știm toate acestea

De unde știm toate acestea este întrebarea pe care această prezentare se distinge de cele anterioare, deoarece dovezile sunt noi.

Până în anii 1980, aproape fiecare afirmație despre constructori se baza pe autori antici, în special pe Herodot, care a scris la două mii de ani după construcție și a menționat sute de mii de lucrători forțați. Pur și simplu nu exista ceva mai bun.

În 1988 a început o săpătură sistematică la sud-est de piramide, iar ceea ce a ieșit la iveală acolo a schimbat imaginea complet: galerii de dormit, brutării în scară industrială, berării, depozite, ateliere și o administrație care ținea evidența livrarilor. Săpăturile din această așezare continuă și astăzi.

Cum au fost găsite aceste morminte face parte dintre cele mai bune povești ale egiptologiei. Conform relatării șefului de săpătură din acea vreme, în 1990, calul unei vizitatoare a dat peste un zid de cărămizi de lut ascuns la marginea terenului. Verificarea ulterioară a acestui loc a dus la descoperirea cimitirului constructorilor de piramide, care era necunoscut până atunci, deși se afla în imediata apropiere a unuia dintre cele mai vizitate locuri din lume. Raportul despre această descoperire provine de la excavator însuși.

Au fost adăugate mormintele lucrătorilor înșiși și examinarea scheletelor lor. Acestea arată o povară fizică grea, uzură la coloana vertebrală și articulații, și în același timp fracturi osoase vindecate, care au fost imobilizate corect medical. Deci, exista asistență medicală. Evaluări științifice ale organizării muncii leagă aceste constatări de textele administrative.

Cel mai recent element este o descoperire întâmplătoare din 2013. În galerii portuare de pe Marea Roșie a apărut registrul de serviciu al unui inspector pe nume Merer, care nota cum echipa sa de aproximativ două sute de oameni transporta piatră calcarosă cu barca către Giza. Este singurul text cunoscut scris de un participant în timpul construcției.

Fără sclavi, dar nici libertate contractuală

La acest punct merită o precizare, deoarece formularea „fără sclavi” este adesea extinsă prea mult.

Constatarea infirmă sigur două lucruri: că clădirile au fost ridicate de o populație sclavizată, și că această populație ar fi fost israeliții biblici, ceea ce este, din punct de vedere cronologic, greșit cu mai mult de o mie de ani.

Ceea ce nu înseamnă este libertatea contractuală modernă. O obligație de serviciu față de rege era o obligație, nu o invitație, și nimeni nu o putea refuza. Nu se plătea în bani, ci în aprovizionare: pâine, bere, carne, cazare și tratament în caz de boală. Povara fizică a fost considerabilă, așa cum arată scheletele, și o parte a lucrătorilor au murit tineri.

Formularea cea mai precisă este, prin urmare: muncă obligatorie, aprovisionată și organizată într-un stat care dispunea de forța de muncă a supușilor săi. Acest lucru este diferit de sclavie și, de asemenea, diferit de o relație de muncă.

Această distincție este mai importantă decât pare, deoarece ambele simplificări au aceeași slăbiciune: înlocuiesc o constatare istorică concretă cu o categorie familiară. Vechiul Regat nu avea nici o societate a posesorilor de sclavi, nici muncă salariată în sensul modern, ci o ordine pentru care ne lipsește cuvântul.

Ce rămâne deschis

Rămâne mai puțin deschis decât te aștepți, dar ceea ce rămâne este interesant.

Cunoaștem structura echipelor, dar nu numărul total pe toată durata construcției. Cifra răspândită de aproximativ douăzeci de mii de participanți este o extrapolare bazată pe capacitatea de cazare și cantitățile de aprovizionare, nu o numărătoare, și variază semnificativ în funcție de ipoteze.

Cunoaștem numele unor trupe, dar aproape niciun nume al lucrătorilor simpli. Ceea ce s-a transmis sunt titlurile supraveghetorilor și meșterilor, deoarece doar aceștia au primit morminte cu inscripții.

Știm că femeile locuiau în așezare și că aprovizionarea locului nu ar fi funcționat fără ele, în special prepararea pâinii și munca textilă. Sursele spun practic zero despre contribuția lor la lucrările de construcție propriu-zise, iar prezentările serioase se abțin de la această poziție.

Și nu știm cum au fost luate deciziile constructive. Dacă Hemiunu a calculat el însuși, dacă a existat un staff de specialiști, dacă cunoștințele practice din construcțiile sub Snofru au fost transmise scris: totul este plauzibil și niciunul dintre acestea nu este documentat.

De asemenea, rămâne deschis modul în care cunoștințele au fost transmise. Între prima piramidă în sine și Piramida lui Cheops sunt mai puțin de două sute de ani, iar în această perioadă forma construcției a fost modificată fundamental de mai multe ori, inclusiv după cel puțin un eșec. Cineva a trebuit să învețe din aceste încercări și să transmită rezultatul generației următoare. Cum s-a întâmplat acest lucru, oral în familii de constructori, prin practica atelierului sau în înregistrări care nu s-au păstrat, nimeni nu știe.

Ceea ce se poate spune este că rata erorii a fost extrem de scăzută. O clădire cu această precizie nu apare prin încercare și eroare, ci prin oameni care știau ce fac și care se puteau înțelege între ei.

Întrebări frecvente

Cine a construit Piramida lui Cheops?

Regele Chufu a comandat-o. Conducerea lucrărilor a fost, cu mare probabilitate, a nepotului său Hemiunu, care purta titlul Președintele tuturor lucrărilor de construcție ale regelui. Ea a fost executată de echipe egiptene.

Câți oameni au fost implicați?

Câteva mii permanent pe loc, plus contingente sezoniere mai mari. Pe toată durata construcției, se menționează ordinea de mărime de douăzeci de mii, ceea ce este o extrapolare.

Au fost plătiți lucrătorii?

Nu în bani, care încă nu existau în acest sens, ci în aprovizionare: pâine, bere, carne, cazare și tratament medical.

Există nume ale participanților?

Da, dar predominant ale personalului de conducere. Din partea echipelor s-au transmis nume de grupuri, din partea lucrătorilor individuali aproape nimic.

Performanța reală a fost administrația

Dacă ar trebui să rezumăm răspunsul la această întrebare într-o propoziție, nu ar fi propoziția pe care o așteaptă majoritatea.

Nu este „Egipteni în locul sclavilor”, oricât de corect ar fi. Este: Aceste clădiri sunt produsul unei administrații. Cineva a trebuit să calculeze câtă pâine mănâncă treimii de mii de oameni într-o lună, câte bovine trebuie aduse din ce provincie, când ajunge care echipă și unde doarme. Abia după aceea a fost vorba despre pietre.

Această performanță administrativă are, de asemenea, o consecință care se extinde dincolo de construcție. Un stat care învață să înregistreze, să aprovizioneze și să împartă zeci de mii de oameni poate face ulterior și alte lucruri: întreține canale, creează rezerve, colectează taxe, asigură granițele. Mai mulți experți susțin, prin urmare, opinia că construcțiile piramidale nu doar că au costat statul central egiptean, ci l-au creat chiar. Acest lucru nu poate fi demonstrat, dar ordinea dezvoltărilor se potrivește.

Exact aceasta este partea pe care nu o vezi la fața locului. Piramida stă acolo ca un corp geometric și nu spune nimic despre brutării, liste de livrare sau programe de ture. Săpăturile din sud-estul ei spun acest lucru, și de aceea așezarea lucrătorilor este mai importantă pentru înțelegerea acestui complex decât orice cameră din interior.

Faptul că întreaga necropolă este protejată ca Patrimoniu Mondial din 1979 include explicit această așezare. Face parte din ea, chiar dacă acolo nu este nimic spectaculos de văzut.

Și cine merge la Hildesheim, îl poate privi pe omul care a presupus responsabilizat pentru tot acest demers. Stă acolo, robust și încrezător, de patru mii și jumătate de mii de ani în aceeași postură.