Cine a construit piramidele de la Giza?

Răspunsul scurt este: egipteni. Plătiți, hrăniți, îngrijiți medical și organizați în echipe cu nume, cu o administrație deasupra și un șef de șantier cunoscut pe nume în frunte.

Cine întreabă ce civilizație a construit piramidele de la Giza primește astfel un răspuns neobișnuit de bine documentat. Pentru aproape niciun alt șantier antic nu știm atât de multe despre oamenii care au lucrat acolo. Le cunoaștem locuințele, brutăriile, mormintele, fracturile osoase, numele echipelor lor și, într-un caz, chiar jurnalul de serviciu al unui funcționar de rang mediu cu termene de livrare.

Acest lucru este remarcabil, deoarece aceeași întrebare este tratată de secole ca o mare enigmă. Nu este una. A fost una cât timp am avut doar autorii antici și clădirile în sine. De când se sapă sistematic din 1988, nu mai este.

Rămâne totuși interesantă, dar dintr-un alt motiv. Adevărata performanță nu a fost ridicarea pietrelor, ci organizarea: să hrănești, să adăpostești, să împarți și să menții motivația a zeci de mii de oameni timp de decenii, într-un stat fără bani, fără scriere în sensul actual și fără niciun model.

Această pagină trece în revistă, pe rând, cine a fost implicat: regele care a ordonat, omul care a condus și oamenii care au executat.

Beneficiarul și constructorul nu sunt același lucru

Mai întâi o distincție care în germană, ca și în engleză, este mereu estompată: beneficiarul și constructorul nu sunt același lucru.

Cine a comandat Marea Piramidă a lui Keops este o întrebare despre rege. Răspunsul este Khufu, al doilea conducător al dinastiei a IV-a, în forma grecească Keops. El a ordonat construcția, a finanțat-o și a făcut-o pentru el însuși. Nu a construit nimic. Același lucru este valabil pentru fiul său Khafre și succesorul său Menkaure pentru celelalte două ansambluri.

Această separare este mai mult decât o simplă distincție semantică, pentru că explică de ce clădirile se numesc așa cum se numesc. O piramidă poartă numele celui care urma să fie înmormântat în ea, nu al constructorului. În Egiptul Antic, acesta era și scopul: clădirea era o declarație despre rege, iar cine o executa nu conta în această declarație.

O comparație face vizibilă amploarea acestei comenzi. Un rege al Vechiului Regat decidea, odată cu începerea construcției, asupra unei părți semnificative a producției statului pentru următoarele două decenii. Nu exista parlament, nici buget și nicio posibilitate de a opri proiectul mai târziu fără a-și lăsa propriul mormânt neterminat. Cine ordona o piramidă își lega întreaga domnie de acest proiect.

Aceasta explică și de ce forma piramidelor a devenit mai mică după dinastia a IV-a. Nu pentru că s-a pierdut priceperea, ci pentru că prioritățile s-au schimbat și efortul de această amploare nu mai era sustenabil pe termen lung.

Pentru noi, acest lucru este neplăcut, pentru că înseamnă că oamenii care chiar știau să facă acest lucru nu apar în reprezentările oficiale. Ce știm despre ei, știm aproape exclusiv din propriile lor morminte și din note care nu au fost niciodată destinate posterității.

Cu o excepție, care este suficient de remarcabilă pentru a merita o secțiune separată.

Hemiunu, a cărui statuie se află la Hildesheim

Există un om al cărui nume este legat de construcția celei mai mari piramide, iar chipul său se află în Germania.

Hemiunu a fost vizir sub Khufu, adică al doilea om în stat, și, în plus, nepotul acestuia. Tatăl său a fost prințul Nefermaat, iar bunicul său regele Snefru, sub care a fost dezvoltată forma netedă a piramidei. Provenea astfel din familia care adusese tehnica de construcție la maturitate de-a lungul a două generații.

Decisiv este unul dintre titlurile sale: supraveghetor al tuturor lucrărilor de construcție ale regelui. Cine purta acest titlu era responsabil pentru marile proiecte de construcție ale coroanei, iar în timpul domniei lui Khufu aceasta însemna piramida. Nu există un plan de construcție cu semnătura sa și nimeni nu poate dovedi că el a luat personal deciziile tehnice. Că responsabilitatea a fost a lui este, dimpotrivă, bine documentat.

S-a păstrat o statuie șezândă din mormântul său de pe platou, o piesă neobișnuit de realistă: un bărbat robust, vizibil supraponderal, de vârstă mijlocie, ceea ce în arta egipteană era citit ca semn de prosperitate și succes. Acest portret al șefului de șantier se află astăzi la Muzeul Roemer și Pelizaeus din Hildesheim.

Pentru vizitatorii de limbă germană, aceasta este o ocazie neobișnuită. Poți sta față în față cu cel probabil responsabil pentru Marea Piramidă a lui Keops, fără să călătorești în Egipt.

ArchaiOptix

Echipă, phyle, grup de zece

Sub nivelul administrativ devine interesant, deoarece organizarea muncii este atât de bine documentată încât structura sa poate fi reconstruită până la grupuri mici.

Cea mai mare unitate era echipa. O astfel de echipă cuprindea aproximativ o mie până la două mii de oameni și purta un nume care se referea la rege. Sunt atestate, printre altele, o trupă care se numea Prietenii lui Khufu și una ulterioară al cărei nume poate fi tradus ca Bețivii lui Menkaure. Astfel de nume par familiare pentru că sună ca nume de cluburi și probabil îndeplineau un scop similar: apartenență și competiție.

Fiecare echipă era împărțită în cinci subunități, pentru care egiptologia folosește termenul grecesc phyle. Este remarcabil de unde provin numele lor: corespund unor expresii din limbajul naval, cum ar fi tribord sau prova. Nu este o coincidență. O parte semnificativă a transportului de materiale se făcea pe apă, iar forma de organizare a echipajului navei a fost aparent transferată pe șantier.

Sub phyle se aflau grupuri mici de zece până la douăzeci de oameni, fiecare numit cu un singur semn care reda adesea un concept precum viață, durată sau perfecțiune.

Unde apar aceste nume spune aproape la fel de mult ca numele în sine. Se găsesc ca marcaje roșii pe blocuri, și anume în principal în locuri pe care nimeni nu le mai putea vedea după terminarea lucrărilor: în camerele de descărcare de deasupra camerei regelui, pe fețele blocurilor orientate spre perete, în rosturi. Nu este vorba, așadar, de semnături pentru posteritate, ci de scriere de lucru. O echipă își marca materialul pentru a fi clar a cui livrare era montată unde.

Tocmai acest lucru le face atât de valoroase ca sursă. Cine scrie o inscripție pentru un public o modelează. Cine aplică un număr de bloc nu are niciun motiv să mintă. Numele echipelor sunt, prin urmare, mai solide decât orice reprezentare oficială din aceeași perioadă, și tocmai pentru că sunt întâmplătoare.

Astfel rezultă o structură pe patru niveluri, de la individ la grupul de zece, la phyle și la echipă. Aceasta nu este o reconstrucție din analogii, ci rezultă din marcaje și titluri din surse.

De unde veneau atât de mulți oameni

Întrebarea economică esențială este de unde veneau atât de mulți oameni fără ca agricultura să se prăbușească. Răspunsul stă în fluviu.

Nilul ieșea în fiecare an din matcă și inunda terenul fertil timp de aproximativ trei luni. În această perioadă, agricultura era imposibilă, iar populația țărănească era fără ocupație, dar trebuia hrănită oricum. Statul avea astfel în fiecare an o fereastră de timp în care erau disponibile foarte multe forțe de muncă, fără ca absența lor să fie resimțită undeva.

Tocmai în această fereastră cădea o parte semnificativă a lucrărilor de construcție. Oamenii erau mobilizați în cadrul unei obligații de serviciu, veneau pentru o perioadă limitată, erau cazați și hrăniți și apoi se întorceau în satele lor. Transportul greutăților pe apă funcționa oricum cel mai bine în acest anotimp, deoarece fluviul ajungea mai aproape de șantier.

Acest lucru explică două lucruri deodată. În primul rând, de ce proiectul era finanțabil: folosea o resursă care oricum stătea nefolosită. În al doilea rând, de ce nu era nevoie de o economie sclavagistă. Un sistem care schimbă forță de muncă pe hrană și se dizolvă după trei luni funcționează mai bine cu obligați decât cu sclavi, care ar trebui păziți și hrăniți permanent.

Cât de mare era acest aparat de aprovizionare se poate deduce din descoperiri. În brutării se aflau forme de pâine din lut, semnificativ mai mari decât tot ce se găsește în casele contemporane, proiectate pentru producție de masă, nu pentru dimensiunea unui gospodării. La oasele de animale, cantitatea și distribuția pe vârste indică faptul că bovinele, oile și caprele erau aduse planificat din împrejurimi, în principal animale tinere, adică varianta scumpă. Carnea în astfel de cantități nu era un lucru obișnuit și spune ceva despre cât de serios lua statul hrănirea.

Dacă extrapolăm, rezultă o imagine greu de conciliat cu constrângerea: un șantier unde se mânca mai bine decât în multe sate din care proveneau oamenii.

Această interpretare nu este o înfrumusețare modernă. Rezultă din descoperiri: din dimensiunea locuințelor, din cantitățile de bovine și cereale înregistrate de administrație și din faptul că ansamblul a fost construit pentru rotație, nu pentru ocupare permanentă.

Personalul permanent era altceva

Pe lângă forța sezonieră, exista un personal permanent, iar acesta era cu totul altceva din punct de vedere profesional.

Tragerea pietrelor poate fi învățată de necalificați. Să prelucrezi granitul la precizie de zecimi de milimetru, să aduci o suprafață de hectare la nivel sau să construiești un tavan în consolă nu se poate învăța. Pentru aceste lucrări erau necesari meșteșugari care învățaseră ani de zile, plus topografi, scribi, supraveghetori, dulgheri, fierari de cupru, frânghieri și brutari.

Acești oameni trăiau permanent la fața locului, în așezarea de la sud-est de clădiri, iar numărul lor, conform descoperirilor din săpături, era de câteva mii. Ei sunt și cei ale căror morminte au fost găsite în apropierea piramidei, unele cu mici capele funerare proprii și titluri.

Diferența socială este vizibilă în înmormântări. Muncitorii simpli zac în morminte modeste din cărămidă de lut, maiștrii și supraveghetorii în ansambluri mai mari cu inscripții. Nu era, așadar, o societate a egalilor, ci una cu o ierarhie clară, dar în care și muncitorul simplu primea un mormânt.

Din titlurile din aceste morminte se poate deduce și cât de fină era diviziunea muncii. Sunt atestate, printre altele, supraveghetori ai cioplitorilor de piatră, conducători de grupuri de meșteșugari, administratori de livrări și scribi. Nu exista doar distincția între conducere și execuție, ci un întreg nivel intermediar de supraveghere de specialitate, așa cum are nevoie orice șantier mare și astăzi.

Mai remarcabil este că aceste morminte se află acolo. Cine folosește oameni pentru muncă forțată nu le amenajează morminte lângă mormântul regelui.

De unde știm toate acestea

De unde știm toate acestea este întrebarea care deosebește această prezentare de cele mai vechi, deoarece dovezile sunt noi.

Până în anii 1980, aproape orice afirmație despre constructori se baza pe autori antici, în special pe Herodot, care a scris la două mii de ani după construcție și a menționat o sută de mii de muncitori forțați. Pur și simplu nu exista nimic mai bun.

În 1988 a început o săpătură sistematică la sud-est de piramide, iar ceea ce a ieșit la iveală a schimbat complet imaginea: galerii de dormit, brutării la scară industrială, fabrici de bere, depozite, ateliere și o administrație care ținea evidența livrărilor. Săpăturile din această așezare continuă și astăzi.

Cum au fost găsite aceste morminte este una dintre cele mai bune povești ale egiptologiei. Conform relatării șefului de săpătură de atunci, în 1990 calul unei vizitatoare s-a împiedicat la marginea terenului de un zid ascuns din cărămidă de lut. Investigația ulterioară a acestui loc a dus la cimitirul constructorilor de piramide, care fusese necunoscut până atunci, deși se afla în imediata apropiere a unuia dintre cele mai vizitate locuri din lume. Raportul despre această descoperire provine de la săpătorul însuși.

La acestea s-au adăugat mormintele muncitorilor înșiși și examinarea scheletelor lor. Ele arată o solicitare fizică intensă, uzură la coloana vertebrală și articulații și, în același timp, fracturi osoase vindecate, care fuseseră atele corect. Existau, așadar, îngrijiri medicale. Analizele de specialitate ale organizării muncii leagă aceste descoperiri de textele administrative.

Cea mai recentă piesă este o descoperire întâmplătoare din 2013. În galeriile portuare de la Marea Roșie a apărut jurnalul de serviciu al unui inspector pe nume Merer, care nota cum echipa sa de aproximativ două sute de oameni aducea calcar cu barca la Giza. Este singurul text cunoscut scris în timpul construcției de către un participant.

Nu sclavi, dar nici libertate contractuală

Aici merită o precizare, deoarece formularea „nu sclavi” este adesea dusă prea departe.

Descoperirile infirmă sigur două lucruri: că clădirile au fost ridicate de o populație sclavagistă și că această populație ar fi fost israeliții biblici, ceea ce cronologic este oricum greșit cu peste o mie de ani.

Ce nu înseamnă este libertate contractuală modernă. O obligație de serviciu față de rege era o obligație, nu o invitație, și nimeni nu o putea refuza. Plata nu se făcea în bani, ci în întreținere: pâine, bere, carne, adăpost și tratament în caz de boală. Solicitarea fizică era considerabilă, așa cum arată scheletele, iar o parte dintre muncitori mureau tineri.

Cea mai exactă formulare este, prin urmare: muncă obligatorie, întreținută și organizată într-un stat care dispunea de forța de muncă a supușilor săi. Aceasta este altceva decât sclavia și altceva decât un raport de muncă.

Această distincție este mai importantă decât pare, deoarece ambele simplificări au aceeași slăbiciune: înlocuiesc o constatare istorică concretă cu o categorie familiară. Vechiul Regat nu avea nici societate sclavagistă, nici muncă salariată în sensul actual, ci o ordine pentru care ne lipsește cuvântul.

Ce rămâne deschis

Rămâne deschis mai puțin decât te-ai aștepta, dar ceea ce rămâne este interesant.

Cunoaștem structura echipelor, dar nu numărul lor total pe durata construcției. Cifra frecvent menționată de aproximativ douăzeci de mii de participanți este o extrapolare din capacitatea de cazare și cantitățile de aprovizionare, nu o numărătoare, și variază semnificativ în funcție de ipoteze.

Cunoaștem numele unor trupe individuale, dar aproape niciun nume de muncitori simpli. Ceea ce s-a păstrat sunt titluri de supraveghetori și maiștri, pentru că doar aceștia au primit morminte cu inscripții.

Știm că femeile trăiau în așezare și că aprovizionarea locului nu ar fi funcționat fără ele, în special producția de pâine și munca textilă. Despre ponderea lor în munca propriu-zisă de construcție, sursele nu spun aproape nimic, iar prezentările serioase se abțin aici.

Și nu știm cum au fost luate deciziile tehnice. Dacă Hemiunu însuși calcula, dacă exista un staff de specialiști, dacă cunoștințele practice din construcțiile sub Snefru au fost transmise în scris: toate acestea sunt plauzibile și nimic nu este dovedit.

De asemenea, rămâne deschis cum a fost transmisă cunoștința. Între prima piramidă din istorie și Marea Piramidă a lui Keops sunt mai puțin de două sute de ani, iar în acest timp forma piramidei a fost schimbată fundamental de mai multe ori, inclusiv după cel puțin un eșec. Cineva trebuie să fi învățat din aceste încercări și să fi transmis rezultatul generației următoare. Cum s-a întâmplat, dacă oral în familii de arhitecți, prin practica atelierelor sau în însemnări care nu s-au păstrat, nimeni nu știe.

Ce se poate spune este că rata de eroare a fost extrem de scăzută. O construcție cu această precizie nu apare prin încercări, ci prin oameni care știau ce fac și care se puteau înțelege între ei.

Întrebări frecvente

Cine a construit Marea Piramidă a lui Keops?

A fost comandată de regele Khufu. Conducerea construcției a fost, cu mare probabilitate, a nepotului său Hemiunu, care purta titlul de supraveghetor al tuturor lucrărilor de construcție ale regelui. Au executat-o echipe egiptene.

Câți oameni au fost implicați?

Câteva mii permanent la fața locului, plus contingente sezoniere mai mari. Pe întreaga durată a construcției, se menționează ordinul de mărime de douăzeci de mii, ceea ce este o extrapolare.

Au fost plătiți muncitorii?

Nu în bani, care nu existau în acea formă, ci în întreținere: pâine, bere, carne, adăpost și tratament medical.

Există nume ale participanților?

Da, dar în principal ale personalului de conducere. De la echipe s-au păstrat nume de grup, de la muncitori individuali aproape nimic.

Adevărata performanță a fost administrația

Dacă ar trebui să rezumăm răspunsul la această întrebare într-o singură propoziție, nu ar fi propoziția pe care o așteaptă cei mai mulți.

Nu este „egipteni în loc de sclavi”, oricât de corect ar fi. Este: aceste clădiri sunt produsul unei administrații. Cineva trebuia să calculeze câtă pâine mănâncă trei mii de oameni într-o lună, câte bovine trebuie aduse din ce provincie, când vine fiecare echipă și unde doarme. Abia apoi era vorba de pietre.

Această performanță administrativă are și o consecință care depășește construcția. Un stat care învață să înregistreze, să întrețină și să organizeze zeci de mii de oameni poate apoi și altceva: să întrețină canale, să facă provizii, să colecteze taxe, să asigure granițele. Mai mulți specialiști susțin, prin urmare, că piramidele nu doar au costat statul egiptean centralizat, ci l-au și creat. Acest lucru nu poate fi dovedit, dar ordinea evoluțiilor se potrivește.

Tocmai aceasta este partea pe care nu o vezi la fața locului. Piramida stă acolo ca un corp geometric și nu spune nimic despre brutării, liste de livrări și planuri de schimb. Săpăturile de la sud-est spun acest lucru și, prin urmare, așezarea muncitorilor este mai importantă pentru înțelegerea acestui ansamblu decât orice cameră din interior.

Faptul că întreaga necropolă este protejată din 1979 ca Patrimoniu Mondial include în mod expres această așezare. Ea face parte din ansamblu, chiar dacă acolo nu se vede nimic spectaculos.

Iar cine merge la Hildesheim poate vedea omul care probabil a fost responsabil pentru toate acestea. El stă acolo, robust și încrezător, de patru mii și jumătate de ani în aceeași postură.