Sfinxul Mare din Giza

Sfinxul Mare nu a fost construit. A fost decupat.

Aceasta este diferența care explică totul. Piramidele alăturate sunt construite prin suprapunerea a milioane de blocuri individuale, strat după strat, an după an. Sfinxul, dimpotrivă, este un singur bloc de stâncă care era deja acolo. Constructorii au eliminat calcarul din jur și au lăsat ceea ce trebuia să rămână. Se lucrează de sus în jos și din exterior spre interior, iar nimic nu poate fi corectat. O lovitură de daltă prea adâncă este definitivă.

A rămas o figură întinsă de leu cu cap de om, cu o lungime de aproximativ 73 de metri, de la labă până la coadă și o înălțime de aproximativ 20 de metri. Nu se află pe platou, ci într-o groapă creată chiar în timpul procesului de extracție. De aceea, cineva care stă în fața lui astăzi îl privește de sus în jos, nu de jos în sus.

Această groapă este, de asemenea, motivul celei de-a doua particularități: Sfinxul colectează nisip. De-a lungul mileniiilor, vântul deșertic a umplut repeatedly depresiunea, până când doar capul mai ieșea la iveală. Exact asta l-a salvat, deoarece ceea ce este îngropat în nisip nu se degradează.

Și încă ceva diferă de ceea ce așteaptă majoritatea vizitatorilor. Sfinxul nu era gri. Era pictat, în culori vibrante, cu o eșarfă pe cap dungi și o barbă ceremonială împletită. Ceea ce vedeți astăzi este un rest șlefuit.

Sfinxul face parte dintr-un ansamblu

Pentru a înțelege de ce Sfinxul se află acolo unde se află, trebuie privit ca parte a unui ansamblu, nu ca o piesă izolată.

Pe platou, fiecărei mari piramide îi corespunde un lanț de construcții: jos, pe malul fostului râu, un templu funerar; de acolo, o cale acoperită urcând panta; sus, un templu mortuar pe partea de est a piramidei. Sfinxul este situat exact în acest lanț, imediat lângă templul funerar al lui Khafra și direct pe calea sa de acces.

Întregul necropolă este pe Lista patrimoniului mondial UNESCO din 1979, iar Sfinxul nu este un monument unic în acest context, ci parte a ansamblului protejat. Acest lucru este mai mult decât o formalitate: măsurile de conservare aplicate lui sunt monitorizate internațional, iar intervențiile trebuie documentate.

De asemenea, stânca din care este făcut nu a fost o descoperire întâmplătoare. Este un rest rămas în urma activității carierei. În jurul său s-a extras material pentru piramide, iar în acest proces a rămas un dos din rocă de calitate inferioară, care nu putea fi folosit eficient. Din acest dos a fost sculptat Sfinxul.

Acest lucru explică și starea sa. Calcarul platoului este stratificat, iar straturile au durimi diferite. Capul este format din material mai solid și, prin urmare, este relativ bine conservat. Corpul se află în straturi mai moi, care se degradează mult mai rapid. De aceea, Sfinxul pare o ființă cu un față intactă pe un trunchi rozat, iar trunchiul a fost reparat constant din antichitate.

Cât de strâns sunt legate Sfinxul și cariera se vede din dimensiuni. Blocurile scoase din groapă cântăresc uneori peste două sute de tone și sunt astăzi încorporate în pereții templului din față. Astfel, Sfinxul și templul său sunt, în sensul literal, același material: ceea ce lipsește aici, se află acolo.

Direct în fața labei se află ruinele unui templu propriu, construit din blocuri colosale de calcar provenite din aceeași groapă. Nu a fost niciodată finalizat. Lângă el se află Templul Funerar al lui Khafra, cu coloane de granit lucrate, care este una dintre cele mai impresionante și totodată cele mai trecute cu vederea construcții ale întregului platou.

Cine a comandat construirea Sfinxului?

Cine a comandat construirea Sfinxului este cea mai disputată întrebare a cercetării de la Giza și rămâne fără un răspuns definitiv până astăzi.

Opinia majoritară este că a fost Khafra, al doilea dintre cei trei mari constructori de piramide. În favoarea acestei teorii stă amplasarea. Sfinxul se află în zona sa de ansamblu, imediat pe calea sa de acces, într-o groapă ale cărei pietre au fost folosite în templul său funerar. În favoarea acestei teorii stă și Stela lui Thutmose, ridicată cu aproximativ o mie de ani mai târziu între labe, în care apare numele lui Khafra, deși într-un context deteriorat.

Există totuși obiecții. Unii experți consideră că trăsăturile feței deviază stilistic de portretele sigure ale lui Khafra și sugerează în schimb Khufu sau fiul său Djedefre. Alții subliniază că planul templului Sfinxului și cel al templului funerar se suprapun structural, ceea ce ar putea indica faze diferite de construcție.

O grupă din afara egiptologiei academice argumentează diferit, considerând Sfinxul de câteva mii de ani mai vechi pe baza urmelor de eroziune și atribuindu-l unei culturi necunoscute. Această teorie este respinsă în mare parte de geologie și arheologie, printre altele pentru că o astfel de cultură nu a lăsat nicio urmă de așezare într-un loc atât de bine studiat.

Un argument recurent în această dezbatere merită o scurtă clarificare. Este invocat adesea un panou de piatră care ar dovedi că Khufu l-ar fi găsit deja pe Sfinx. Acest panou există, dar provine, prin limbă și scriere, dintr-o perioadă cu aproximativ două mii de ani după Khufu. Astfel de texte retrodatare sunt bine cunoscute din Egipt: un templu își justifică pretenția oferindu-și o preistorie foarte veche. Nu constituie o sursă validă pentru Vechiul Regat.

Cercetarea spune când este cu adevărat nesigură. Formularea prudentă și onestă este: Sfinxul provine, cu mare probabilitate, din Dinastia a IV-a și aparține, cu mare probabilitate, lui Khafra. Nu există o inscripție databilă care să decidă definitiv chestiunea.

Nimeni nu știe cum se numea original

Ceea ce se pierde ușor în această dezbatere este o lacună uimitoare: nu știm cum îl numeau oamenii care l-au creat.

Din Vechiul Regat, adică din perioada creării, nu este cunoscut niciun text care să menționeze Sfinxul. Niciun nume, nicio inscripție votivă, nicio notă administrativă. Pentru o construcție de această dimensiune, acest lucru este remarcabil și este unul dintre motivele pentru care atribuirea rămâne dificilă.

Numele pe care îl cunoaștem este cu aproximativ o mie de ani mai tânăr. În Noul Regat, figura a fost venerată ca Hor-em-achet, „Horus în orizont”, devenind ulterior Harmachis pentru greci. Aceasta nu este o traducere a unui nume mai vechi, ci o reinterpretare: o epocă ulterioară a găsit o statuie colosală, parțial îngropată, și a interpretat-o ca pe zeul soarelui, instituind un cult pentru acesta.

Cuvântul Sfinx este grecesc și și mai tânăr. În mitologia greacă, Sfinxul este feminin, alătat și pune enigme mortale. Acest lucru nu are nicio legătură cu construcția egipteană, afară de faptul că grecii au adus termenul și l-au aplicat. În limba germană, forma masculină s-a impus pentru construcția din Giza, în timp ce figura mitologică greacă rămâne feminină.

Stela însăși este conservată și lizibilă, iar textul său a fost tradus și comentat de mai multe ori. Prin urmare, este una dintre puținele surse care ne spun direct ce credeau egiptenii târzii despre această construcție.

Este greu de imaginat amploarea acestei lacune. Cu patru secole după construcție, Sfinxul era deja atât de îngropat în nisip și uitat din memorie, încât un prinț s-a putut așeza lângă el și a crezut că este o divinitate care i s-a apărut în vis.

Nisipul a revenit mereu

Prin urmare, stela reprezintă cea mai veche cerere păstrată de a debloca un monument și descrie o problemă care nu a încetat niciodată.

Nisipul a revenit mereu. După Thutmose, Sfinxul a fost redeschis în perioada romană și protejat cu un gard. Apoi a dispărut din nou. Pe desene și fotografii timpurii din secolul al XIX-lea, se vede doar capul și o parte din spate ieșind dintr-o suprafață netedă de nisip, în timp ce călătorii în costume pozează lângă el.

Eliberările moderne s-au întins pe mai mult de o sută de ani. Excavatorul italian Giovanni Battista Caviglia a început în 1817, a ajuns până la piept și a găsit fragmente ale bărbii. Au urmat alte campanii. Abia în anii 1925 și 1926 Sfinxul a fost scos complet din nisip și groapa din jur a fost curățată, astfel încât figura a fost văzută pentru prima dată în lungime totală de secole.

Prețul acestui lucru este adesea trecut cu vederea. Atât timp cât corpul a fost în nisip, a fost protejat împotriva vântului, a variațiilor de umiditate și a cristalizării sării. De la deblocare, se degradează mai repede decât în cei două mii de ani anteriori. Conservarea, prin urmare, nu este o sarcină finalizată, ci un proces continuu, iar cercetarea asupra Sfinxului se ocupă la fel de mult de sare și apă freatică, cât și de arheologie.

Cum arăta Sfinxul original

Cum arăta Sfinxul original poate fi reconstruit mai bine decât sugerează aspectul actual. În depresiunile protejate, în special la urechi și eșarfa pe cap, au rezistat resturi de culoare.

Fața avea un roșu puternic. Pentru reprezentările egiptene, aceasta nu este o surpriză, deoarece pielea bărbaților era redată convențional în roșu-brun. Eșarfa pe cap, numita Nemes, era albastră și galbenă, dungi. Împreună, acestea formează o imagine care are puțin de-a face cu aspectul actual, nisipiu: o figură vibrant pictată într-un mediu luminos și costumat.

Faptul că aceste resturi există este simultan o coincidență și o geologie. Culoarea rezistă doar acolo unde nu ajung vântul, soarele sau nisipul: în contraprofile, în pliurile eșarfei, în spatele urechilor. Exact acolo au fost găsite pigmenți. Pe suprafețele libere nu a rămas nimic de secole, iar de aceea figura pare astăzi monocromă. Reconstrucțiile aspectului original se bazează pe câteva centimetri pătrați, care au avut norocul să fie în umbra vântului. Este puțin, dar este real și se potrivește cu ceea ce se cunoaște despre convențiile de culoare din statui și basoreliefuluri contemporane.

La aceasta s-a adăugat o barbă. Nu barba unui bătrân, ci barba ceremonială împletită purtată de regi și zei în reprezentări și fixată sub bădie ca insigne. Faptul că făcea parte din ea de la început sau a fost adăugată doar în Noul Regat este disputat. Cert este că exista, deoarece există fragmente ale sale. O parte se află în Muzeul Britanic din Londra, alta în Cairo.

În sfârșit, lipsește un cobra uraeus pe frunte, semnul regal. Urmele sale de atașare sunt conservate. Și acest detaliu indică faptul că aici este reprezentat un rege, nu o creatură mixtă abstractă.

Cine pune toate acestea împreună primește o construcție greu de recunoscut: roșu, albastru, auriu, cu barbă și cobra pe frunte, într-o groapă cu pereți netezi, în față un templu din blocuri luminoase, în spate o piramidă cu revestire perfect netedă. Starea actuală nu este ruinarea acestei imagini. Este ceva altceva.

Nasul este cea mai mică pagubă

Ceea ce i-a făcut rău Sfinxului este o listă lungă, iar nasul nu este intrarea cea mai interesantă.

Lipsește de secole. Soldații lui Napoleon nu au fost vinovați, deoarece desenele din perioada expediției franceze îl arată deja fără nas. Cea mai veche explicație cunoscută provine de la un istoric arab și numește un om din secolul al XIV-lea care ar fi distrus-o din zel religios. Dacă acest lucru este adevărat nu mai poate fi verificat.

Mai grave sunt daunele pe care nimeni nu le observă. Corpul este format din straturi moi de calcar bogat în sare. Când umiditatea urcă, sarea migrează la suprafață, cristalizează acolo și sparge piatra din interior. De aceea suprafața se exfoliază. De aceea pompează astăzi apa freatică și monitorizează umiditatea.

Se adaugă poziția gropii. Este o depresiune în care se colectează totul ce vine de sus: nisip, praf, și în cazuri rare de ploaie, și apă. Sfinxul se află astfel permanent în cea mai nefavorabilă poziție posibilă pentru un monument de calcar, iar această poziție nu poate fi schimbată din punct de vedere constructiv, deoarece a apărut în timpul extracției.

Chiar și restaurările bine intenționate au făcut rău. În anii 1980, părți din flancuri au fost reparate cu ciment. Cimentul este mai dur și mai dens decât calcarul original, nu permite trecerea umidității și mută problema în piatra mai moale din alături, unde se amplifică. O parte din aceste lucrări a trebuit ulterior eliminate. Astăzi se lucrează cu calcar adaptat și materiale reversibile, iar totul este măsurat tridimensional în prealabil.

Reparațiile le puteți vedea destul de clar de pe terasă. Straturile regulate, luminoase de blocuri de pe flancuri și de pe labe nu sunt antice. Unele provin din Noul Regat, unele din perioada romană, multe din secolul XX. Sfinxul este astfel și un obiect de demonstrare pentru treimila de ani de conservare a monumentelor.

Când ar trebui să fiți la Sfinx

O vizită la Sfinx durează mai puțin decât așteaptă majoritatea, și merită totuși dublu dacă alegeți momentul potrivit.

Terasa este orientată spre est, iar Sfinxul privește spre est. Asta înseamnă: dimineața lumina vine din spatele dumneavoastră și lovește fața frontal, ceea ce este situația cu mult cea mai bună pentru fotografii. După-amiaza soarele este în spate, fața este în umbră și fotografia devine plată. Cine vrea piramidele din Giza și Sfinxul într-o imagine are nevoie oricum de dimineață, deoarece atunci construcțiile se așază ordonat.

Practic, asta înseamnă: începeți devreme. Teritoriul se deschide spre ora opt, iar în prima oră terasa este încă goală. Mai târziu devine unul dintre cele mai aglomerate puncte ale platoului, deoarece fiecare grup este dirijat aici.

Bilet, templu funerar și itinerar

Cel mai bine cumpărați biletul în avans prin portalul oficial al Ministerului Antichităților, mai ales dacă vreți să veniți prin poarta estică.

Planificați templul funerar imediat. Se află chiar alături, face parte din intrarea normală și este o experiență diferită de rest: coridoare înguste între coloane de granit lucrate, de înălțimea omului, răcoros și umbros. De acolo duce drumul spre terasă, astfel încât să vedeți Sfinxul mai întâi de jos și apoi din lateral.

Referitor la itinerar: Sfinxul se află în punctul cel mai jos și estic al terenului, cele trei piramide sunt deasupra, în vest. Între ele se află câțiva sute de metri de drum ascendent, fără umbră. De la modernizarea platoului circulă acolo un navetă electrică, iar una dintre stațiile sale este la Sfinx. Cine vine de la intrarea principală din sud-vest vede piramidele mai întâi și Sfinxul ultimul. Cine vine prin poarta estică are exact invers și merge apoi în sus. Ambele secvențe funcționează, dar a doua este mult mai obositoare în canicula de prânz, și acest lucru ar trebui luat în calcul în planificare.

Calculați cu aproximativ jumătate de oră pentru Sfinxul însuși, dacă nu fotografiați, și mult mai mult dacă da. Terasa nu este mare, iar punctele bune se ocupă rapid. Cine adaugă templul funerar ar trebui să planifice o oră pentru întreaga zonă. Sună puțin, dar este realist: Sfinxul este o construcție pe care o privești, nu una pe care o parcurgi.

Seara are loc suplimentar un spectacol de sunet și lumină, în care Sfinxul apare ca narator și construcțiile sunt iluminate. Părerile despre acest lucru variază larg, iar evaluările pachetelor oferite sunt neuniforme. Cine este oricum seara în Giza poate lua în considerare. Nu este un motiv pentru a prelungi șederea.

De ce Sfinxul este considerat enigmatic

Sfinxul are o reputație care nu-i aparține cu adevărat. Este considerat enigmaticul din Giza, misteriosul lângă performanța inginerescă pură a piramidelor.

De fapt, este exact opusul. Este partea ansamblului în care vii cel mai aproape de oameni. O piramidă este perfectă și impersonală, un munte de geometrie. Sfinxul este o față care a fost sculptată de cineva dintr-un dos de stâncă rămas, pentru că acel dos era chiar acolo și nu se potriveau pentru altceva. Este deteriorat, reparat, reinterpretat, rebotezat și îngropat de multiple ori.

Se adaugă faptul că este singura parte a ansamblului pe care o poți privi fără a gândi la o performanță. În fața unei piramide calculezi involuntar: câte blocuri, câți ani, câți oameni. În fața Sfinxului nu calculează nimeni. Te uiți la o față care se uită înapoi, și acesta este un tip complet diferit de întâlnire cu un obiect de patru mii și jumătate de ani.

Exact de aceea este interesant. Pe el se poate citi ce devine un monument în patru mii și jumătate de ani: paznicul mormântului, zeul soarelui, muntele de nisip, curiositatea pentru călători, problema de restaurare, simbolul unei state moderne.

Dacă stați pe terasă și aveți puțin timp, nu vă uitați la față, ci la flancuri. Acolo vedeți straturi de piatră din cel puțin trei milennii alăturate, puse de oameni care toți voiau același lucru: ca acest lucru să mai fie acolo când ei au dispărut de mult. Până acum a funcționat.