Se pot urca piramidele din Giza? Nu. Nici cu ghid, nici contra cost, nici dimineața devreme, nici cu un paznic prietenos.
Acesta este răspunsul complet, și este mai clar decât lasă să se creadă multe forumuri de călătorie. Nu există o autorizație pe care un turist să o poată cumpăra, și nu există niciun furnizor care să o vândă legal. Cine întâlnește pe internet o ofertă care promite o urcare ar trebui să o trateze ca pe ceea ce este.
Nou în această claritate este în principal consecința juridică. Până acum câțiva ani, urcarea era interzisă, dar lipsea o prevedere penală explicită. Cine era prins era reținut, interogat și lăsat să plece, în cel mai rău caz cu interdicție de intrare în țară. Acest lucru s-a schimbat, și anume în 2020.
O neînțelegere merită clarificată de la început, pentru că este cea mai frecventă sursă de speranțe false. Interdicția nu este o invenție a ultimilor ani și nici o reacție la incidente izolate. Urcarea este interzisă din anii 1980, deci de aproximativ patru decenii, și anume din două motive simultan: oamenii cad, iar suprafața de piatră are de suferit. Ceea ce s-a adăugat în 2020 nu a fost interdicția, ci pedeapsa.
Această pagină explică situația juridică, spune ce se întâmplă practic în cazul unei încercări și răspunde la a doua întrebare care aproape întotdeauna vine: dacă măcar poți atinge pietrele.
Situația juridică în patru rânduri
- Bază legală
- Legea egipteană privind protecția antichităților din 1983, modificată în 2020
- Acțiune interzisă
- Urcarea pe un monument fără autorizație
- Cadru de pedeapsă
- Cel puțin o lună de închisoare și amendă între 10.000 și 100.000 de lire egiptene, sau una dintre cele două pedepse
- Agravare
- Dublare, dacă se adaugă fapte indecente
Ce se întâmplă dacă urci
Ce se întâmplă dacă urci pe piramide poate fi descris destul de exact, pentru că există suficiente cazuri documentate.
La început nu se întâmplă nimic. Straturile inferioare de piatră sunt înalte, dar nu dificile, și în primele secunde nimeni nu observă. Apoi fluieră un paznic. Terenul este păzit, iar o persoană pe flancul unei piramide este vizibilă de departe, pentru că altfel nu este nimic acolo. Cine continuă să urce este așteptat la coborâre.
Urcarea în sine este mai solicitantă fizic decât lasă să se creadă imaginile. Straturile zidăriei de bază expuse au înălțimi diferite, multe ajungând până la șold sau piept pentru un adult, marginile sunt erodate și se rup. Nu există un traseu continuu, nicio asigurare și niciun drum de întoarcere mai ușor decât cel de urcare. Coborârea este partea mai periculoasă, pentru că nu vezi următorul nivel.
Apoi începe partea care s-a schimbat din 2020. Modificarea legii privind protecția antichităților pedepsește explicit urcarea pe monumente: cel puțin o lună de închisoare și o amendă între 10.000 și 100.000 de lire egiptene, opțional doar una dintre ele. Dacă se adaugă fapte indecente, cadrul se dublează.
Diferența față de perioada anterioară este considerabilă. Când în 2016 un tânăr de optsprezece ani din München a urcat în câteva minute pe Marea Piramidă a lui Keops, a filmat sus și a fost arestat la coborâre, totul s-a terminat fără acuzații. El a șters înregistrările, le-a publicat mai târziu restaurate pe internet și a devenit cunoscut internațional. Exact acest deznodământ nu ar mai fi de așteptat astăzi, iar acesta este scopul modificării legii: stimulentul era atenția, iar răspunsul a fost o normă penală.
Jumătate de zi pe platou, cu cămila sau căruța trasă de cai
- Acoperă distanțele lungi dintre construcții, pe care altfel le-ai parcurge pe jos sub soare
- Te duce la axele de vedere din cauza cărora cei mai mulți vor să urce
- Cinci ore, ghid în limba germană, cu preluare de la hotel
- Biletul de intrare pe teren nu este inclus și se adaugă
- Anulare gratuită până cu 24 de ore înainte de începere
Două secole urcarea a făcut parte din program
Faptul că întrebarea este atât de des pusă are un motiv istoric: timp de două secole, urcarea a făcut parte din program.
În secolul al XIX-lea era punctul culminant al oricărei călătorii în Egipt pentru europenii înstăriți. Muzeele Reiss-Engelhorn din Mannheim descriu din colecția lor de fotografii cum se desfășura practic: contra bacșiș, ghizii locali trăgeau și împingeau vizitatorii pe blocurile de aproximativ un metru, de obicei trei ghizi de persoană, doi trăgând și unul împingând. Urcarea pe piramide era un topos atât de consacrat în literatura de călătorie, încât ghidurile includeau instrucțiuni speciale.
Cât de periculos era arată o altă sursă. Biblioteca de Stat Victoria a documentat accidentele soldaților australieni care în 1915 erau staționați în tabăra de la Giza și organizau curse până în vârf, cu timpi record în jur de patru minute. Un soldat pe nume Reginald Beard a căzut în martie 1915 după doar câțiva metri, când roca s-a rupt sub el, a zăcut ore întregi neobservat și a murit un an mai târziu din cauza rănilor.
Practica nu s-a oprit brusc. Chiar și în perioada postbelică, călătorii urcau, iar albumele de imagini din acele decenii arată grupuri pe suprafața superioară. Abia când numărul vizitatorilor a crescut la o scară în care uzura și accidentele nu mai erau cazuri izolate, terenul a fost împrejmuit și urcarea interzisă.
Aceste două imagini aparțin împreună. Urcarea nu a fost niciodată sigură, doar obișnuită. Și a lăsat urme: margini călcate, blocuri slăbite, deteriorări cauzate de pași exact în locurile cele mai ușor de escaladat.
Atingerea: regula pe care nimeni nu a publicat-o
Poți atinge piramidele? Aici situația informațiilor devine neplăcut de subțire și, sincer, nu există o regulă publicată care să poată fi citată.
Ce se poate spune este practica trăită. Vizitatorii stau nemijlocit lângă construcții, pun mâna pe piatră și nu sunt deranjați. Granița nu trece la atingere, ci la urcare: de îndată ce cineva pune piciorul pe primul strat și se ridică, vine fluierul. Unii paznici intervin deja când vizitatorii se așază pe blocurile cele mai de jos.
Practic, asta înseamnă: atingere da, urcare nu, iar chiar și statul pe stratul inferior este la discreția personalului de supraveghere. Cine mizează pe discuții are o poziție mai proastă, pentru că baza legală este clar de partea cealaltă.
De ce nu există o regulă clară publicată este elocvent în sine. Legea privind protecția antichităților reglementează urcarea, deteriorarea și scoaterea, nu și atingerea, iar pentru tot ce este sub acestea se aplică regulamentul intern al terenului, care nu există ca text. Cine găsește pe internet un răspuns clar la această întrebare citește, de regulă, experiența unei singure persoane, nu o prevedere.
Un al doilea punct face parte din aceasta, pentru că este mai puțin cunoscut. Luarea de pietre, chiar și a unor fragmente libere de pe sol, nu este o bagatelă, ci cade sub aceeași protecție a monumentelor. În trecut, acest lucru a dus la anchete penale, și nu există niciun motiv să credem că o amintire în buzunarul jachetei este tratată diferit de una scoasă din perete.
Regula de bază pentru vizită
Mâna pe piatră este neproblematică, piciorul pe piatră nu este. Cine vrea să urce pe un bloc pentru o fotografie ar trebui să întrebe mai întâi personalul de supraveghere și să accepte un nu. Ofertele terților care promit o urcare contra plată nu sunt un pont secret, ci un risc pentru ambele părți.
Despre ce este de fapt vorba: priveliștea
Rămâne întrebarea despre ce este de fapt vorba. În cele mai multe cazuri, nu despre cățărare în sine, ci despre priveliște și imagine.
Pentru ambele există căi legale, iar două dintre ele sunt mai bune decât ceea ce s-ar vedea de sus. Punctul de belvedere din sud-vestul terenului se află pe cel mai înalt punct al căii de acces și arată toate cele trei piramide una în spatele celeilalte, o vedere pe care nu ai avea-o din vârful Marii Piramide a lui Keops, pentru că acolo stai pe obiectul însuși. A doua cale duce în aer: zborurile deasupra terenului sunt permise și oferă vederea de sus, de care celor mai mulți le pasă.
Se adaugă un argument care nu are nimic de-a face cu regulamentele. Învelișul a dispărut, zidăria de bază expusă este brută, iar blocurile au fost rotunjite de milioane de pași de-a lungul secolelor. O interdicție de urcare a piramidelor protejează astfel nu doar oamenii de căderi, ci și o suprafață care nu se reînnoiește. UNESCO include necropola din 1979 pe lista Patrimoniului Mondial, iar starea de conservare a structurii face parte din obligațiile legate de aceasta.
Un ultim gând privește publicul. Înregistrările pentru care se urcă par speciale doar atâta timp cât sunt rare. Acum există destule, iar ce rămâne este o interdicție de intrare sau o procedură penală pentru o imagine care există deja.
Ce vorbește în cele din urmă împotriva farmecului: sus este mai puțin spectaculos decât pare. Vârful lipsește, suprafața superioară este un câmp de pietre neuniform de aproximativ zece metri pe latură, iar privirea merge spre ceață, oraș și deșert. Imaginile care circulă ca dovadă sunt aproape toate făcute în timpul urcării.
Zbor de agrement cu ultralight deasupra platoului
Vederea de sus, fără a păși pe construcție: cincisprezece minute deasupra terenului, rezervat ca zbor privat.
Întrebări frecvente
Există o autorizație specială pentru urcare?
Pentru turiști, nu. Autorizațiile există doar pentru măsurători, restaurare și cercetare, și sunt acordate instituțiilor, nu persoanelor fizice.
Cât de mare este pedeapsa în realitate?
Legea prevede cel puțin o lună de închisoare și o amendă între 10.000 și 100.000 de lire egiptene, opțional doar una dintre ele. Rezultatul efectiv depinde de cazul individual.
Se poate urca pe piramida lui Kefren sau pe cea a lui Mikerinos?
Nu. Interdicția se aplică tuturor monumentelor, nu doar celei mai mari piramide.
Înainte se putea, nu?
Până în anii 1980 era obișnuit să urci cu ghizi locali. A fost interzis din motive de protecție a monumentelor și de siguranță.
De unde am cea mai bună vedere?
De la punctul de belvedere din sud-vestul terenului, pentru că acolo toate cele trei construcții apar aliniate în imagine. Dintr-un vârf de piramidă, această vedere nu ar fi posibilă.