Sfinxul original de la Giza: pictat în roșu și vopsit colorat

Suntem obișnuiți cu un Sfinx de culoarea nisipului. Gri, bej, ocru, aceeași culoare cu stânca din jur. Exact așa apare în fiecare fotografie, și exact așa nu arăta inițial.

Sfinxul original de la Giza era pictat. În mai multe locuri ale figurii s-au păstrat resturi de pigment, protejate în adâncituri și sub depuneri ulterioare, și ele arată o construcție în culori vii. Cele mai clare urme sunt pe față, și sunt roșii.

Acesta nu este o particularitate a acestei figuri, ci regula. Sculptura egipteană în piatră era aproape întotdeauna vopsită. Piatra albă sau gri pe care o cunoaștem din muzee este o stare după trei mii de ani de intemperii, nu intenția sculptorilor. Cine privește o statuie egipteană în lumina unui muzeu vede sculptura, dar nu opera.

Pentru Sfinx, aceasta înseamnă: ceea ce astăzi pare o figură monumentală din piatră era o operă pictată, care se înălța deasupra unui complex de temple vopsit și strălucea în soare.

Se adaugă împrejurimile. Chiar în fața figurii se afla un templu din blocuri masive de calcar, parțial placat cu granit, și și această construcție nu era gândită să rămână cu piatra la vedere. Cine vrea să-și imagineze ansamblul în starea de la finalizare trebuie să coloreze nu doar figura, ci întregul complex: suprafețe netezite, culoare, granit lustruit, și în jur o groapă cu pereți tăiați curat, în locul marginilor actuale erodate.

Această pagină separă cu grijă ceea ce este efectiv dovedit de ceea ce reconstituirile completează. Căci imaginile colorate răspândite pe internet depășesc cu mult dovezile.

Urmele de culoare și unde se păstrează

Urmele de culoare sunt partea cea mai solidă a reconstituirii, iar locul unde au fost găsite explică de ce a rămas ceva.

Pigmentul nu rezistă pe suprafețele expuse; acolo ploaia îl spală și nisipul îl șterge. El se păstrează în colțuri, sub proeminențe și acolo unde un strat ulterior a acoperit. Exact acolo s-a căutat și s-a găsit. Pe față s-au păstrat resturi de roșu intens, distribuite astfel încât specialiștii deduc o suprafață complet vopsită în roșu. În alte locuri ale figurii au fost descrise urme de albastru și galben.

De aici rezultă un aspect original al Sfinxului de la Giza care urmează convențiile egiptene. Roșul este, în reprezentarea egipteană, culoarea pielii bărbatului. O față regală roșie nu este, așadar, o extravaganță, ci norma. Eșarfele de cap erau de obicei vopsite în dungi, adesea albastru și galben, iar exact la acestea se potrivesc celelalte urme.

Astăzi, cercetarea se face fără contact. În loc să se preleveze probe, se lucrează cu tehnici de imagistică și cu măsurători care determină compoziția chimică a unei suprafețe de la distanță. Astfel se pot identifica pigmenții fără a îndepărta ceva. Pentru un obiect aflat sub protecția patrimoniului mondial, aceasta este singura procedură admisă și explică totodată de ce datele rămân incomplete: se examinează ceea ce este accesibil, nu ceea ce ar fi interesant.

Importantă este limitarea. Din resturile din adâncituri se poate deduce că o suprafață era colorată și, adesea, ce culoare avea. Nu se poate deduce cât de intens era tonul, dacă existau nuanțe, dacă s-a revopsit de mai multe ori și din ce perioadă provin resturile păstrate. La o construcție care a fost restaurată de mai multe ori de-a lungul a peste două mii de ani, ultima întrebare nu este un detaliu minor.

Eșarfă de cap, cobră pe frunte, barbă

Trei accesorii fac parte din imaginea regală, iar la fiecare situația dovezilor este diferită.

Eșarfa de cap este necontestată. Este vorba de pânza în dungi, strânsă în ceafă și căzând peste umeri, semnul obișnuit al unui rege. Forma sa este complet păstrată la figură și nu a fost niciodată disputată.

Cobra de pe frunte este de asemenea dovedită. Resturi ale cobrei sculptate se află deasupra frunții, acolo unde la fiecare reprezentare regală este atașat șarpele ridicat ca simbol protector. Chiar și fără capul complet, baza este vizibilă.

Barba este cazul dificil. Există fragmente din ea, unul la British Museum, altele la Cairo. Disputat nu este că a existat, ci când. Datarea muzeului atribuie piesa păstrată unei restaurări din Noul Regat, adică la aproximativ o mie de ani după creație. Dacă figura purta inițial o barbă, care a fost înlocuită ulterior, sau dacă barba a fost adăugată abia mai târziu, rămâne deschis.

Dungile sunt adesea reprezentate greșit

Cu privire la dungile eșarfei de cap, merită o precizare, pentru că sunt adesea reprezentate greșit. Dungile nu sunt linii pictate pe o suprafață netedă, ci benzi sculptate în relief în piatră, care apoi au fost evidențiate cu culoare. La figură, ele sunt vizibile chiar și fără culoare, ca relief. Cine vede dungile într-o fotografie vede munca sculptorului, nu pictura.

Pentru reconstituiri, aceasta are consecințe. O imagine care vrea să arate Sfinxul în starea de finalizare și îi adaugă barba păstrată combină, eventual, două epoci. Reconstituirile atente indică acest lucru. Cele mai multe nu o fac.

Unde se termină dovezile și începe completarea

Granita dintre dovezi și completare este deosebit de neclară la acest subiect, și există un motiv concret.

Figura este formată din straturi de rocă cu durități foarte diferite, iar corpul a erodat neuniform. Straturile moi au regresat, cele dure ies în afară. Acolo unde lipsește material, lipsește și suprafața pe care ar fi stat culoarea. Pentru mari părți ale corpului, nu există pur și simplu nimic de examinat.

Se adaugă reparațiile. Încă din Noul Regat au fost adăugate blocuri de placare, în mai multe campanii până în epoca modernă. Aceste blocuri nu sunt suprafața originală, iar culoarea de pe ele nu ar fi culoarea originală. O parte considerabilă a corpului vizibil astăzi este, așadar, inutilizabilă pentru întrebarea privind starea originală.

Rapoartele istorice nu simplifică lucrurile, dar sunt revelatoare. Călătorii din secolul al XIX-lea au descris urme de culoare mai clare decât cele prezente astăzi, uneori în locuri unde acum nu mai este nimic. Acest lucru este plauzibil, căci de atunci au trecut două sute de ani de intemperii, turism și mai multe campanii de restaurare. Aceste descrieri sunt, așadar, ele însele surse, dar imprecise: informațiile despre culori dintr-o epocă anterioară fotografiei sunt greu de verificat.

Rămâne capul. Este din material mai dur, este în mare parte original și poartă, prin urmare, cele mai semnificative resturi. Aproape tot ce se poate spune despre culoarea originală se bazează pe această singură zonă, iar de acolo se generalizează pentru rest.

Aceasta este o procedură legitimă și, în același timp, punctul în care reconstituirile diferă. Cine colorează corpul extrapolează de la cap. Cât de departe vrei să mergi este o chestiune de apreciere, nu de măsurare.

Ce se poate vedea pe loc

Ce se poate vedea efectiv pe loc? Sincer: puțin, și doar în anumite condiții.

Urmele de culoare sunt mici și se află în locuri aflate la aproximativ o sută de metri de terasa vizitatorilor. Fără teleobiectiv nu se vede nimic, iar chiar și cu teleobiectiv este nevoie de lumină razantă, care să modeleze suprafața. Cel mai probabil reușești dimineața, când soarele cade frontal pe față.

Structurile sunt mai ușor de găsit. Dungile eșarfei de cap sunt clare, baza cobrei de pe frunte este vizibilă, iar granița dintre stânca originală și zidăria adăugată se întinde vizibil peste jumătatea inferioară. Cine vrea să verifice cu ochii săi o descriere a Sfinxului de la Giza, cel mai bine lucrează cu aceste trei caracteristici.

Pentru culoare în sine, muzeele sunt locul mai bun. Sculptura egipteană cu policromie păstrată oferă o idee despre cât de intense erau aceste culori și face plauzibil ceea ce la Sfinx mai există doar în resturi. Saltul de la o statuie pictată de dimensiunea unei vitrine la o figură pictată de șaptezeci de metri lungime este apoi doar o chestiune de imaginație.

Un sfat practic și despre așteptări. Imaginile de reconstituire par multora la început ciudate, aproape kitsch, pentru că asociem antichitatea cu piatra goală. Această impresie nu spune nimic despre corectitudinea reconstituirii, ci ceva despre obiceiul nostru vizual. Aceeași iritare există și la templele grecești pictate și la catedralele medievale, ale căror fațade erau și ele colorate.

Și poate că aceasta este informația esențială a acestei pagini. Sfinxul pe care îl cunoaștem este o stare de ruină pe care o confundăm cu un stil. Sublimitatea pietrei goale este o senzație modernă. Pentru constructorii săi, o operă nepictată ar fi fost neterminată.

Întrebări frecvente

Sfinxul a fost într-adevăr pictat?

Da. În mai multe locuri s-au păstrat resturi de pigment, cel mai clar un roșu intens pe față. Policromia era regula la sculptura egipteană în piatră.

Ce culori avea?

Sunt dovedite roșu pe față și urme de albastru și galben în alte locuri. Cum erau distribuite exact suprafețele este dedus, nu măsurat.

A avut de la început barbă?

Acest lucru este deschis. Fragmentele păstrate sunt atribuite unei restaurări din Noul Regat, adică la aproximativ o mie de ani după creație.

De ce nu se vede culoarea astăzi?

Pentru că pigmentul de pe suprafețele expuse este spălat și șters. S-a păstrat doar în adâncituri și sub straturi ulterioare.

Sunt corecte reconstituirile colorate de pe internet?

Ele se bazează pe dovezi reale, dar completează suprafețele dintre ele. Cât de departe merge această completare diferă de la o reprezentare la alta.