Pietrele de fațadă ale piramidelor de la Giza

Piramidele de la Giza arată astăzi ca niște scări uriașe din piatră brută. Așa nu au fost gândite niciodată.

Ceea ce vedeți este zidăria de bază. Era o umplutură, un interior portant care nu trebuia să fie vizibil, și de aceea este lucrată grosolan: blocuri de înălțimi neregulate, rosturi late, piatră spartă și mortar între ele. Deasupra se afla un al doilea strat, care era cu totul altceva.

Această învelitoare exterioară era făcută din calcar fin, aproape alb, din Tura, de pe celălalt mal al Nilului. Era șlefuită neted, urca fără întrerupere de la bază până la vârf și se închidea într-un punct. O construcție cu o astfel de suprafață reflectă lumina ca o suprafață lustruită. De la distanță, în soarele dimineții, trebuie să fi fost aproape insuportabil de strălucitor.

Din acest strat lipsește astăzi aproape totul. La Piramida lui Keops, s-au pierdut astfel aproximativ opt metri de înălțime, iar pe flancuri întreaga suprafață netedă. Ce a rămas este structura brută.

Această pagină explică exact cum era lucrată această fațadă, din ce cauză a dispărut, unde a ajuns și unde puteți atinge și astăzi resturi din ea.

Înainte de a vorbi despre pierdere, merită să aruncăm o privire asupra calității a ceea ce s-a pierdut, pentru că ea este motivul real pentru care subiectul este mai mult decât o notă de subsol.

Blocurile învelitorii exterioare nu erau plăci subțiri, ci pietre masive, unele de câteva tone, cu o suprafață exterioară înclinată la unghiul dorit și fețe de rost dreptunghiulare. Nu erau lipite de piramidă, ci așezate, și se susțineau singure.

Precizia acestor rosturi este punctul în care chiar și specialiștii sobri rămân uimiți. La blocurile păstrate de pe latura de nord-est, deschiderea medie a rostului este de aproximativ jumătate de milimetru, pe suprafețe de câțiva metri pătrați. Între pietre se află totuși mortar, ceea ce face totul și mai greu de explicat: să așezi două blocuri atât de aproape unul de altul este o chestiune, să faci asta cu un strat de mortar între ele este cu totul alta.

Studiile asupra blocurilor individuale păstrate arată, de asemenea, cât de atentă a fost prelucrarea. Un studiu de caz asupra unei singure pietre de fațadă într-o revistă de specialitate despre tehnici de construcție antice tratează aceste întrebări în detaliu.

Important pentru înțelegerea șantierului: această precizie se aplica doar învelitorii. Ea era partea vizibilă, și acolo se lucra corespunzător. Zidăria de bază de lângă ea este grosolană, iar asta nu a fost o greșeală, ci o diviziune a muncii.

Să aduci astfel de pietre în contact exact ar fi deja o muncă atentă; dar să faci asta cu mortar în rosturi pare aproape imposibil.

Flinders Petrie despre rosturile pietrelor de fațadă, după măsurătorile sale de pe platou în anii 1880

Petrie a comparat precizia fațadei cu munca unui optician din vremea sa, doar că executată pe o suprafață de câțiva hectare.

Un cutremur și o decizie

Această fațadă nu a dispărut din cauza intemperiilor, ci din cauza a două evenimente, dintre care primul a fost un fenomen natural, iar al doilea o decizie.

La 8 august 1303, un cutremur puternic a zguduit regiunea. Piramidele nu s-au prăbușit, sunt prea masive pentru asta, dar fațada s-a desprins în mare măsură de pe flancuri și a căzut. Astfel, la porțile unui oraș mare în creștere s-a aflat dintr-o dată un munte de pietre de construcție de înaltă calitate, deja tăiate, care nu aparținea nimănui și pentru care nimeni nu trebuia să exploateze o carieră.

Ceea ce s-a întâmplat apoi nu a fost un jaf impulsiv. A fost o extracție organizată de materiale, desfășurată pe decenii. La mijlocul secolului al XIV-lea, sultanul al-Hasan a ordonat transportul pietrelor de pe platou și folosirea lor în proiectele sale de construcție din Cairo, inclusiv moschei și fortificații. Drumul era scurt, materialul era de primă clasă, iar alternativa ar fi fost să se spargă același calcar cu efort considerabil.

Un al doilea val a urmat în secolul al XIX-lea, când pentru marea moschee din Cetatea din Cairo s-a adus din nou material de pe platou.

Astfel, construcțiile de la Giza au fost timp de secole ceva ce astăzi este greu de înțeles: cea mai convenabilă carieră din regiune.

De ce sunt treptele și culoarea astfel

Această istorie explică două lucruri care îi uimesc în mod regulat pe vizitatori.

În primul rând, treptele. Deoarece zidăria de bază este alcătuită din straturi de înălțimi diferite, iar fațada netedă lipsește, construcția arată astăzi ca o scară uriașă, neregulată. Exact acesta este motivul pentru care oamenii s-au cățărat pe ea timp de secole și de ce urcarea este acum interzisă. Pe piramida originală, urcarea ar fi fost pur și simplu imposibilă: o suprafață continuă, netedă, cu o înclinație de peste cincizeci de grade, nu oferă niciun punct de sprijin.

În al doilea rând, culoarea. Construcțiile par astăzi de culoarea nisipului până la gri, pentru că se vede piatra de bază, care este calcar local gălbui. Inițial, suprafața exterioară era mult mai deschisă. Împreună cu un vârf aurit sau vopsit în culori deschise, rezulta un obiect vizibil de la mare distanță, care reflecta literalmente lumina.

Este remarcabil ce spune asta despre calculul timpului. Fațada a rezistat aproximativ trei mii cinci sute de ani. S-a pierdut în câteva secole, nu din cauza degradării, ci pentru că era utilă. Protejarea monumentelor care exclude extracția de material este o idee foarte recentă; astăzi complexul este considerat patrimoniu mondial și este protejat în consecință.

Unde se mai păstrează fațada

Fațada nu a dispărut complet, iar pentru vizitatori aceasta este cea mai practică informație de pe această pagină.

Cel mai vizibil rest se află în vârful Piramidei lui Kefren. Acolo, partea superioară a învelitorii originale s-a păstrat, pentru că era prea sus pentru a fi îndepărtată cu ușurință. De jos, arată ca o căciulă netedă și deschisă la culoare pe o construcție altfel aspră, și este singurul loc unde se poate citi încă aspectul original al tuturor celor trei piramide.

Restul mai interesant se află la sol. Pe latura nordică a Piramidei lui Keops, lângă zona de intrare, se află încă blocuri originale de fațadă din stratul cel mai de jos, la locul lor. Sunt discrete, pentru că sunt joase, și sunt trecute cu vederea de majoritatea vizitatorilor. Cine stă în fața lor vede suprafața exterioară înclinată, netedă, și rosturile fine, chiar lângă zidăria brută de bază de deasupra. Diferența dintre partea vizibilă și umplutură poate fi înțeleasă dintr-o singură privire în acest loc.

La Piramida lui Mykerinos, situația este din nou diferită. Straturile inferioare erau placate cu granit, nu cu calcar, și multe dintre aceste blocuri sunt doar aproximativ finisate. Netezirea a fost aparent executată de jos în sus și a fost întreruptă la moartea constructorului, chiar în mijlocul lucrării. Acolo vedeți deci contrariul: nu o fațadă îndepărtată, ci una niciodată terminată.

Cum arăta construcția ca întreg cu această fațadă se poate deduce destul de exact din aceste resturi. Din unghiul de înclinare al suprafețelor exterioare păstrate, din înălțimea stratului cel mai de jos și din latura bazei rezultă forma originală, iar din prelucrarea suprafeței, efectul. Descrierile stării originale a construcției se bazează tocmai pe aceste puține locuri păstrate, nu pe presupuneri.

Blocuri individuale desprinse au ajuns de-a lungul secolelor în muzee europene și pot fi privite de aproape acolo.

Inversarea narațiunii obișnuite

Ce rămâne este o inversare a narațiunii obișnuite, și merită atenție.

În mod normal se spune că piramidele sunt impresionante pentru că au dăinuit atât de mult. În cazul fațadei, contrariul este adevărat: ea este partea care nu a dăinuit, și tocmai de aceea spune cel mai mult despre constructori. Acoperirea unei suprafețe de câțiva hectare cu rosturi precise la jumătate de milimetru este un alt tip de performanță decât stivuirea a milioane de blocuri.

Cine stă astăzi în fața lor nu vede deci construcția finită, ci substructura ei. Este aproximativ ca și cum ai judeca o clădire fără fațadă și ai lăuda cărămizile.

Practic, pentru o vizită, asta înseamnă: căutați cele trei locuri unde se vede diferența. Blocurile de la baza nordică a Piramidei lui Keops, căciula de pe Piramida lui Kefren și mantaua neterminată de granit de la baza Piramidei lui Mykerinos. Împreună, ele oferă o explicație completă a modului în care arătau aceste construcții și de ce nu mai arată așa astăzi.

Și când veți trece data viitoare printr-o clădire medievală din orașul vechi al Cairoului, probabilitatea nu este mică ca o parte din ea să fi stat odată pe o piramidă.

Întrebări frecvente

Piramidele au fost placate cu marmură?

Nu. Era calcar fin, aproape alb, din Tura, de pe celălalt mal al Nilului. Marmura nu apare în această fază de construcție în Egipt.

Când a fost îndepărtată fațada?

În esență, începând cu secolul al XIV-lea, după ce un cutremur din 1303 a desprins mari porțiuni de pe flancuri. Un al doilea val a urmat în secolul al XIX-lea.

Se mai poate vedea astăzi fațada originală?

Da, în trei locuri: la baza nordică a Piramidei lui Keops, în vârful Piramidei lui Kefren și ca manta neterminată de granit la baza Piramidei lui Mykerinos.

Se puteau urca piramidele în starea lor originală?

Nu. O suprafață continuă, netedă, cu o înclinație de peste cincizeci de grade, nu oferă niciun punct de sprijin. Treptele pe care se urcă astăzi sunt zidăria de bază dezgolită.