Modul de construcție al Sfincelui din Giza: sculptat într-o stâncă nerezolvată

Cel mai important lucru de reținut despre această structură este: nu a fost construită. A fost dezgropată.

În cazul piramidelor vecine, piatra era extrasă, transportată și așezată. La Sfince s-a întâmplat exact opusul. Muncitorii au săpat un șanț adânc în stânca nativă și au lăsat un bloc masiv în centru. Din acest bloc au sculptat figura. Nu este vorba despre zidărie, ci despre sculptură în piatră la scară unui bloc de locuințe: 73 de metri lungime de la labă până la coadă, 20 de metri înălțime, 19 metri lățime la nivelul posteriorului.

Această diferență explică aproape totul ceea ce atrage atenția la Sfince. Explică de ce stă într-o groapă și nu pe o suprafață plană. Explică de ce corpul său se sfărâmă în unele zone, în timp ce capul rămâne conturat clar alături. Și explică de ce figura nu este perfect simetrică: cine lucrează dintr-o stâncă existentă trebuie să accepte ceea ce găsește acolo.

Totuși, groapa are o parte neplăcută. Se umple. Nisipul deșertic este adus de vânt, se acumulează și îngroapă figura dacă nu este îndepărtat, lucru care s-a întâmplat repetat de-a lungul mileniilor. Cea mai mare parte a existenței sale figurative a stat îngropată în nisip până la gât. Abia în anii 1920 a fost dezgropată complet și permanent.

Acest lucru sună ca o deteriorare, dar a fost o salvare. Atâta timp cât corpul a rămas în nisip, a fost protejat împotriva vântului, abraziunii nisipoase și schimbărilor de temperatură. Capul, care a ieșit în evidență timp de milenii, a suferit mult mai mult. Faptul că arată totuși mai bine decât trunchiul se datorează altui lucru, despre care vom vorbi imediat.

O consecință rar menționată, dar cea mai interesantă, este următoarea. O structură zidită poate fi demontată și reutilizată altundeva, iar exact asta s-a întâmplat cu piramidele de-a lungul secolelor. O figură sculptată din subsol nu poate fi demontată. Sfincele a supraviețuit pentru că nu oferea materiale de construcție.

Trei straturi de rocă explică starea actuală

Stânca din care este formată figura nu este uniformă, iar aici se află cheia stării sale.

Cercetările arheologice disting trei secțiuni geologice ale Sfincelui. Cel mai jos se află primul: o stâncă dură și fragilă, restul unui recif fosilizat. Acesta formează soclul și labele și are o grosime de câțiva metri la posterior, dar doar puțin peste un metru la labe. Deasupra urmează al doilea segment, din care este compus practic întregul corp. Este divizat în șapte bancuri (straturi), care alternează între mai moale și mai tare, de jos în sus. Al treilea segment formează gâtul și capul. Este mai moale la gât și semnificativ mai tare la cap.

Astfel, cel mai remarcabil observatie este explicată. Corpul se degradează în valuri: bancurile moi se retrag, cele dure rămân în picioare, creându-se profilul ondulat vizibil în fiecare fotografie. Capul, dimpotrivă, este situat într-un material mai dens și și-a păstrat trăsăturile faciale, vechi de patru mii și jumătate de ani.

Trebuie distins acest lucru de ceea ce a fost adăugat ulterior. La labe, flancuri și soclu se află astăzi zidărie, parțial antică, parțial modernă. Deja în Noua Regat au fost aplicate blocuri de revărsare pentru a susține trunchiul care se dezintegra, iar în epoca modernă au urmat mai multe campanii de restaurare. Una dintre acestea, din anii 1980, a trebuit demolată deoarece mortarul utilizat a afectat piatra originală. Prin urmare, cei care privesc jumătatea inferioară astăzi văd, într-o măsură considerabilă, reparații, nu original.

Deci, nu este vorba despre tratament, ci despre bancuri. Măsurători efectuate pe aceste calcaruri arată diferențe semnificative în densitate, porozitate și sensibilitate la sare între straturile adiacente. Sculptorul nu a avut niciun control asupra acestui aspect. A lucrat în stânca care se afla acolo.

Unde a ajuns piatra excavată

Unde a ajuns, de fapt, toată piatra scoasă din șanț? Această întrebare duce la constatarea care susține datarea.

Imediat la est de Sfince se află un templu construit din blocuri colosale de calcar, unele dintre ele cântărind zeci de tone. Între 1979 și 1983, o echipă de cercetare a cartografiat Sfincele piatră cu piatră și a comparat stratificarea din blocurile templului cu bancurile din corpul figurii. Rezultatul: Blocurile se potrivesc. Blocurile nucleu ale templului corespund anumitor straturi din trunchiul Sfincelui.

Constatarea devine și mai precisă prin distribuție. Blocurile provenite din straturile inferioare ale pieptului se regăsesc predominant în pereții templului, în timp ce blocurile din straturile superioare ale pieptului se acumulează în partea frontală a templului. Acest lucru corespunde exact ordinii în care o carieră avansează în jos. Templul a fost astfel construit din resturile excavării, în timp ce figura era creată.

Prin urmare, Sfincele și templul constituie un singur proces de lucru. Sculptorul și zidarul au lucrat la același material, doar în direcții opuse: ceea ce a luat unul, celălalt a recombinat la cincizeci de metri mai la est.

Dimensiunile acestor blocuri merită o pauză. Nu este vorba despre cuburi convenabile, ci despre monoliți care cântăresc zeci de tone, unii chiar mai mult. Totuși, ei trebuiau mutați doar câțiva zeci de metri, de la marginea gropii până la șantierul din față, coborând ușor. Aceasta este cea mai favorabilă sarcină de transport posibilă, și explică de ce s-au putut folosi dimensiuni de blocuri care nu ar fi fost alese niciodată pe distanțe mai lungi.

De asemenea, templul nu a fost finalizat. Și aceasta se potrivește cu imaginea unui proiect care s-a încheiat la o dată limită.

Cine a comandat construirea Sfincelui?

Atribuirea către un beneficiar este în mare parte clarificată, deși nu demonstrată absolut.

Templul din fața Sfincelui și Templul Valei din apropierea piramidei centrale sunt aliniați, împărtășesc o linie de construcție și apar aceleiași faze de construcție. Această fază face parte din complexul piramidal al lui Chephren. Deoarece templul Sfincelui este construit din resturile figurii, figura este legată de aceeași lanț. Conducătorul săpăturilor formulează prudent: dovezile pentru Chephren sunt mai puternice, dar nu constituie o dovadă absolută.

Există o considerație contrarie serioasă. Unii experți consideră posibil ca lucrările să fi început sub Cheops sau să fie atribuite unui alt membru al familiei regale. Se invocă o margine de carieră la nord de figură, care ar putea corespunde unei rute de transport mai vechi, și nume de echipe conținând cuvântul „Leu”, găsite la o poartă maritimă din timpul lui Cheops. Acesta este un indiciu, nu o dovadă, și este tratat ca atare chiar și de susținătorii acestei teorii.

O a treia urmă duce la stela ridicată de un rege târziu, o mie de ani mai târziu, între labe. În textul său deteriorat, cercetătorii secolului al XIX-lea au crezut să recunoască o silabă din numele lui Chephren, ceea ce a fost considerat mult timp o dovadă. Locul respectiv s-a pierdut astăzi, iar ceea ce scria acolo nu mai poate fi verificat. Prin urmare, nu mai servește ca argument, nici pro, nici contra atribuirii.

Pentru practică, acest lucru înseamnă: datarea uzuală de aproximativ 2500 î.Hr. este bine fundamentată și acceptată de comunitatea științifică. Se bazează pe un lanț de indicii, nu pe o inscripție. Nu există nicio inscripție de construcție a Sfincelui.

De ce a fost construit Sfincele?

De ce a fost construit Sfincele din Giza? Nu există un răspuns transmis direct, dar o interpretare bine fundamentată.

Figura combină un corp de leu cu un cap uman regal, identificabil prin turbana și baza barbei. Leul reprezintă în gândirea egipteană vigilența și protecția, iar capul regal reprezintă persoana care exercită această protecție. Împreună, rezultă un gardian care nu este abstract, ci o persoană specifică.

Esentială este orientarea. Figura privește exact spre est, adică acolo unde răsare soarele. Este situată la finalul drumului sacru care coboară de la piramida centrală, imediat lângă templul de la portul vremurilor respective. Cei care urcau din vale către complexul piramidal o treceau pe lângă ei. Astfel, ea stă la pragul dintre țara celor viitori de pe malul râului și orașul morților de pe creasta stâncoasă.

Mai târziu, i s-a adăugat o a doua semnificație. În Noua Regat, cam o mie de ani după creare, figura era deja acoperită parțial de nisip și era venerată ca o zeitate. Din această perioadă provine stela dintre labe, pe care un rege târziu a consemnat că a dispus îndepărtarea nisipului. Sfincele devenise deja un monument al unui trecut îndepărtat, la fel de departe pentru ei precum epoca romană pentru noi.

Chiar și numele relevă ceva despre funcție. Cuvântul „Sfince” este grecesc și provine dintr-un registru mitologic complet diferit. Egiptenii din Noua Regat numeau figura Hor-em-Akhet, tradus aproximativ „Horus pe orizont”, asociindu-l cu zeul soarelui la locul răsăritului său. Cum se numea în timpul construcției nu s-a transmis. Numele comun este deci o denumire străină, atribuită cu aproximativ două mii de ani după creare.

Ce a însemnat el pentru constructorii săi rămâne o reconstrucție. Ce a însemnat el pentru egiptenii ulterioari, dimpotrivă, este documentat scris.

Întrebări frecvente

Când a fost construit Sfincele din Giza?

Conform dataării uzuale de aproximativ 2500 î.Hr., în a patra dinastie. Atribuirea se bazează pe succesiunea construcției cu templul din față, nu pe o inscripție.

Cine a construit Sfincele din Giza?

Cu mare probabilitate Chephren, beneficiarul piramidei centrale. O participare anterioară a tatălui său este discutată, dar nu este dovedită.

Cât de vechi este Sfincele din Giza?

Aproximativ 4.500 de ani. Teoria unei vârste de 9.000 de ani sau mai mult nu este împărtășită de comunitatea științifică.

A fost zidit din blocuri?

Nu, a fost sculptat din stânca nativă. Zidite sunt doar reparațiile ulterioare de la labe și soclu.

De ce este corpul mai puțin bine conservat decât capul?

Pentru că corpul și capul sunt făcute din secțiuni diferite de rocă. Capul este situat într-un material mai dens și mai rezistent.