Construcția Sfinxului de la Giza: sculptat dintr-o stâncă lăsată în picioare

Cel mai important lucru despre acest monument este că nu a fost construit. A fost dezgropat.

La piramidele din apropiere, piatra a fost extrasă, transportată și ridicată. La Sfinx s-a întâmplat invers. Muncitorii au săpat un șanț adânc în stânca existentă și au lăsat în mijloc un bloc. Din acest bloc au sculptat figura. Nu este deci zidărie, ci sculptură la scara unui bloc de locuințe: 73 de metri lungime de la labă la coadă, 20 de metri înălțime, 19 metri lățime în partea din spate.

Această diferență explică aproape tot ce se observă la Sfinx. Explică de ce stă într-o groapă și nu pe o suprafață plană. Explică de ce corpul său se sfărâmă în unele locuri, iar capul a rămas clar conturat. Și explică de ce figura nu este perfect simetrică: cine lucrează dintr-o stâncă existentă trebuie să accepte ce există.

Groapa are însă un dezavantaj. Se umple. Nisipul de deșert suflă în ea, se adună și îngroapă figura dacă nimeni nu-l scoate, și acest lucru s-a întâmplat de-a lungul mileniilor. Cea mai mare parte a existenței sale, figura a stat îngropată până la gât în nisip. Abia în anii 1920 a fost complet și definitiv dezgropată.

Asta sună ca un dezastru, dar a fost o salvare. Cât timp corpul a stat în nisip, a fost protejat de vânt, de șlefuirea cu nisip și de schimbările de temperatură. Capul, care a ieșit afară timp de milenii, a suferit mai mult. Faptul că arată totuși mai bine decât trunchiul se datorează altceva, și despre asta vom vorbi imediat.

O consecință este rareori menționată, dar este cea mai interesantă. O construcție din zidărie poate fi demontată și refolosită în altă parte, și exact asta s-a întâmplat cu piramidele de-a lungul secolelor. O figură sculptată din subsol nu poate fi demontată. Sfinxul a supraviețuit pentru că nu oferea material de construcție.

Trei straturi de rocă explică starea actuală

Stânca din care este făcută figura nu este uniformă, și aici stă cheia stării sale.

Cercetările arheologice disting trei secțiuni de rocă la Sfinx. În partea de jos se află prima: rocă dură, casantă, dintr-un recif fosilizat. Ea formează soclul și labele și are o grosime de câțiva metri în partea din spate, dar doar aproximativ un metru la labe. Deasupra urmează a doua secțiune, din care este format practic tot corpul. Este împărțită în șapte straturi, care alternează de jos în sus între mai moi și mai dure. A treia secțiune formează gâtul și capul. Este mai moale la gât, dar mult mai dură la cap.

Astfel se explică cel mai evident aspect. Corpul se erodează în valuri: straturile moi se retrag, cele dure rămân, și rezultă profilul în dungi vizibil în fiecare fotografie. Capul, în schimb, este din material mai dens și de aceea a păstrat trăsături vechi de patru mii și jumătate de ani.

Trebuie făcută distincția față de ceea ce a fost adăugat ulterior. Pe labe, flancuri și soclu există astăzi zidărie, parțial antică, parțial modernă. Încă din Noul Regat au fost adăugați blocuri de placare pentru a susține trunchiul degradat, iar în epoca modernă au urmat mai multe campanii. Una dintre ele, în anii 1980, a trebuit să fie demontată pentru că mortarul folosit dăuna rocii originale. Cine privește astăzi jumătatea inferioară vede, așadar, în mare parte reparații, nu original.

Nu este deci o chestiune de tratament, ci de straturi. Măsurătorile acestor calcare arată diferențe semnificative în densitate, porozitate și sensibilitate la sare între straturile adiacente. Sculptorul nu avea niciun control asupra acestui lucru. A lucrat în stânca care se afla acolo.

Unde a ajuns piatra excavată

Unde a ajuns, de fapt, toată piatra scoasă din șanț? Această întrebare duce la descoperirea care susține datarea.

Imediat la est de Sfinx se află un templu din blocuri uriașe de calcar, unele de câteva zeci de tone. Între 1979 și 1983, o echipă de arheologi a cartografiat Sfinxul piatră cu piatră și a comparat stratificarea blocurilor templului cu straturile din corpul figurii. Rezultatul: blocurile se potrivesc. Blocurile de bază ale templului corespund anumitor straturi din trunchiul Sfinxului.

Descoperirea devine și mai clară prin distribuție. Blocurile din straturile inferioare ale pieptului se găsesc în principal în pereții templului, iar blocurile din straturile superioare ale pieptului se concentrează în fața templului. Aceasta corespunde exact ordinii în care o carieră se lucrează de sus în jos. Templul a fost, așadar, construit din materialul excavat în timp ce figura era sculptată.

Astfel, Sfinxul și templul sunt o singură operațiune. Sculptorul și zidarul au lucrat cu același material, doar în direcții opuse: ceea ce unul scotea, celălalt asambla cincizeci de metri mai la est.

Mărimea acestor blocuri merită o clipă de atenție. Nu sunt blocuri ușor de manevrat, ci monoliți de zeci de tone, unii chiar mai mult. Au trebuit însă mutați doar câteva zeci de metri, de la marginea gropii până la șantierul din față, și anume în pantă. Aceasta este cea mai ușoară sarcină de transport care există și explică de ce s-a putut lucra cu blocuri de dimensiuni pe care nu le-ai fi ales pentru distanțe mai lungi.

Templul, de altfel, nu a fost terminat. Și asta se potrivește cu imaginea unui proiect care s-a încheiat la un termen.

Cine a comandat Sfinxul?

Atribuirea unui constructor este în mare măsură clarificată, deși nu dovedită.

Templul din fața Sfinxului și templul din vale al piramidei mijlocii se află unul lângă altul, împart aceeași linie de construcție și aparțin aceleiași faze de construcție. Această fază aparține complexului piramidal al lui Khafre. Deoarece templul Sfinxului este făcut din materialul excavat al figurii, figura este legată de același lanț. Conducătorul săpăturilor o formulează cu prudență: dovezile pentru Khafre sunt mai puternice, dar nu sunt o dovadă absolută.

Există o contra-ipoteză serioasă. Unii specialiști consideră posibil ca lucrările să fi început sub Khufu sau ca un alt membru al familiei să fie în spate. Se citează o margine de carieră la nord de figură, care s-ar putea potrivi unui drum de transport mai vechi, și nume de echipe cu cuvântul „leu”, găsite într-un port din vremea lui Khufu. Acesta este un indiciu, nu o dovadă, și este tratat ca atare chiar și de susținătorii săi.

O a treia pistă duce la stela pe care un rege ulterior a ridicat-o între labe o mie de ani mai târziu. În textul deteriorat, cercetătorii secolului al XIX-lea au crezut că recunosc o silabă din numele lui Khafre, ceea ce mult timp a fost considerat o dovadă. Locul respectiv este astăzi pierdut, iar ceea ce scria acolo nu mai poate fi verificat. Ca argument nu mai este deci valabil, nici pentru, nici împotriva atribuirii.

În practică, aceasta înseamnă: datarea obișnuită în jurul anului 2500 î.Hr. este bine fundamentată și susținută de specialiști. Se bazează pe un lanț de indicii, nu pe o inscripție. O inscripție de construcție a Sfinxului nu există.

De ce a fost construit Sfinxul?

De ce a fost construit Sfinxul de la Giza? Nu există un răspuns transmis, dar există o interpretare bine fundamentată.

Figura combină corpul unui leu cu capul unui rege uman, recognoscibil după eșarfă și începutul unei bărbi. Leul reprezintă în gândirea egipteană vigilența și protecția, iar capul de rege reprezintă persoana care exercită această protecție. Împreună rezultă un gardian care nu este abstract, ci o persoană anume.

Decisivă este orientarea. Figura privește exact spre est, adică spre locul unde răsare soarele. Se află la capătul căii procesionale care coboară de la piramida mijlocie, imediat lângă templul de la portul de atunci. Cine urca din vale spre complexul piramidal trecea pe lângă ea. Se află astfel la granița dintre țara celor vii de la râu și orașul morților de pe creasta stâncoasă.

Mai târziu s-a adăugat o a doua semnificație. În Noul Regat, la peste o mie de ani de la creare, figura era deja în mare parte acoperită de nisip și era venerată ca zeitate. Din această perioadă datează stela dintre labe, pe care un rege ulterior a consemnat că a îndepărtat nisipul. Sfinxul era deja un monument dintr-un trecut îndepărtat, la fel de îndepărtat ca pentru noi epoca romană.

Și numele dezvăluie ceva despre funcție. Cuvântul „sfinx” este grecesc și provine dintr-un alt ciclu de mituri. Egiptenii din Noul Regat numeau figura Hor-em-achet, aproximativ „Horus în orizont”, legând-o astfel de zeul soarelui la locul răsăritului. Cum se numea în perioada construcției nu este transmis. Numele obișnuit este, așadar, o denumire străină, dată la aproximativ două mii de ani după creare.

Ce a însemnat pentru constructorii săi rămâne o reconstrucție. Ce a însemnat pentru egiptenii de mai târziu este însă documentat în scris.

Întrebări frecvente

Când a fost construit Sfinxul de la Giza?

Conform datării obișnuite, în jurul anului 2500 î.Hr., în dinastia a IV-a. Atribuirea se bazează pe succesiunea construcțiilor cu templul din față, nu pe o inscripție.

Cine a construit Sfinxul de la Giza?

Cu mare probabilitate Khafre, constructorul piramidei mijlocii. O implicare anterioară a tatălui său este discutată, dar nu este dovedită.

Cât de vechi este Sfinxul de la Giza?

Aproximativ 4.500 de ani. Teza unei vechimi de 9.000 de ani sau mai mult nu este împărtășită de specialiști.

A fost construit din blocuri?

Nu, a fost sculptat din stânca existentă. Zidite sunt doar reparațiile ulterioare la labe și soclu.

De ce este corpul mai prost conservat decât capul?

Pentru că corpul și capul sunt din secțiuni diferite de rocă. Capul este din material mai dens și mai rezistent.