Piramidele din Giza în trecut: nu au fost niciodată descoperite

Cine a descoperit Piramidele din Giza? Această întrebare are un răspuns neobișnuit: nimeni, pentru că nu au fost niciodată pierdute.

Nu există niciun moment în ultimii patru mii și jumătate de ani în care să nu se fi știut că aceste construcții stau acolo. Sunt înalte de peste o sută de metri și se află pe un crest de stâncă la marginea unei văi dens populate. Egiptenii, persanii, grecii, romanii, arabii, otomanii și europenii le-au văzut, le-au descris, le-au măsurat, le-au jefuit și le-au admirat, fără întrerupere.

Aceasta diferențiază fundamental Giza de locurile pe care le asociem de obicei cu descoperirea arheologică. Troia trebuia găsită, Pompeii era acoperit de cenușă, mormântul lui Tutankhamon fusese uitat. Aici nu s-a uitat niciodată nimic, ci doar a fost îngropat, jefuit și invadat de vegetație.

Prin urmare, ceea ce avem nu este o poveste a descoperirii, ci una a cercetării. Și aceasta este mai interesantă, deoarece arată cum s-a schimbat abordarea unui monument în două sute de ani: de la explozibil la endoscop.

Este necesară o precizare. Unele părți ale terenului au fost într-adevăr pierdute din vedere și trebuiau regăsite: așezarea constructorilor, a cărei existență se bănuia mult timp, necropola locuitorilor ei, despre care un cal a dat peste ea în 1990, piramida cultică din colțul sud-est, care se afla sub o stradă, și shaft-ul cu echipamentul aurit, pe care nimeni nu îl aștepta în 1925. Descoperiri există, dar ele nu vizează niciodată cele trei construcții după care se caută.

Această pagină relatează această schimbare și arată cum arăta terenul înainte de a arăta ca astăzi.

Cum arăta terenul înainte de excavare

Piramidele din Giza înainte de excavare arătau diferit decât își imaginează majoritatea oamenilor, iar diferența este mai mare decât aproape la orice alt monument.

Cel mai vizibil aspect ține de nisip. Deșertul lucrează constant, iar ceea ce nu este menținut liber dispare. Sfinxul a fost îngropat cu nisip până la umeri pentru cea mai mare parte a istoriei sale; erau vizibile doar capul și gâtul. Câmpurile funerare din jur erau îngropate sub dune. Calea de acces a piramidei centrale nu era recunoscută ca drum, ci ca marginea terenului.

Chiar și piramidele în sine stăteau diferit. Pe flancurile lor se aflau mase enorme de ruine din zidăria interioară prăbușită și din resturile lăsate de hoții de piatră care îndepărtaseră revestimentul. Aceste mase ajungeau uneori la câțiva metri înălțime și acopereau complet nivelurile inferioare. Cineva care desena o piramidă în secolul al XVIII-lea desena un con cu bază de pietriș, nu construcția ascuțită de pe fotografiile actuale.

Se adăuga și utilizarea. Timp de secole, terenul a servit ca carieră de piatră pentru Cairo, ca pășune și ca locuință. Oamenii trăiau în șanțurile funerare, iar animalele stăteau în camere.

Această stare este bine documentată, deoarece a persistat mult timp. Călătorii din secolele XVII și XVIII descriau cum se cățerau prin ruine până la intrare. Desenele arată Sfinxul ca un cap fără corp. Primele fotografii din mijlocul secolului al XIX-lea surprind aceeași stare, doar mai precis. Astfel, pentru acest teren există ceva ce lipsește de la majoritatea monumentelor: o serie densă de imagini pe parcursul a două sute de ani, pe care se poate citi fiecare schimbare.

Ceea ce vedeți astăzi nu este, prin urmare, o stare originală conservată, ci una creată: curățată, susținută, încercuită și accesibilă.

Momentul de cotitură din jurul anului 1880

Momentul de cotitură este în jurul anului 1880 și are un nume și o metodă.

Până atunci, excavarea era în esență o căutare. Se voiau camere și, dacă nu exista o cale de acces, se crea una. În anii 1830 s-a folosit pulbere de prăfuit, atât la cea mai mică piramidă, cât și la Sfinx, unde s-a găurit spatele. Conform standardelor actuale, aceasta este distrugere. Conform standardelor vremii, era obișnuit, și, remarcabil, paralel cu aceasta se făceau măsurători și desene cu grijă.

Apoi a apărut un tânăr britanic cu teodolitul și convingerea că măsurarea este mai importantă decât găsirea. Măsurătorile sale din 1880-1882 au prezentat pentru prima dată cifre credibile, cu marje de eroare, și a demontat astfel o serie de teorii circulante. Principiul conform căruia o excavare își documentează rezultatele în loc să colecteze doar obiecte s-a impus de aici.

Acest principiu a fost aplicat consecvent din 1902. Timp de peste treizeci și cinci de ani a funcționat cea mai lungă serie de săpături văzută vreodată pe acest teren, cu fotografie, jurnale, liste de descoperiri și planuri pentru fiecare mormânt individual. Acest material este motivul pentru care se știe atât de multe despre Giza: nu s-a săpat doar, s-a și scris. Arhiva acestor campanii este digitalizată și accesibilă gratuit astăzi.

Remarcabil la această serie este volumul materialului. Nu s-au documentat doar descoperirile, ci și contextul descoperirii, secvențele stratigrafice, golurile dintre descoperiri și chiar munca zilnică. În timp ce săpăturile mai vechi ofereau un obiect muzeului cu mențiunea „din Giza“, aici este posibilă urmărirea provenienței fiecărui piesă din șanțul fiecărui ansamblu. Această diferență decide dacă un obiect este o sursă sau doar un fragment frumos.

Paralel, au lucrat echipe austriece și egiptene. Dezgroparea unor mari porțiuni din câmpurile funerare și a gropii din jurul Sfinxului între 1929 și 1939 a fost condusă de egipteni, lucru remarcabil pentru acea vreme și adesea omis în reprezentările europene.

Astăzi se sapă altundeva

Ceea ce se sapă astăzi are doar o legătură indirectă cu mormintele regale, iar acesta este al doilea mare schimbament.

Din anii 1980, accentul s-a mutat spre sud-estul platoului, sub marginea terenului, unde trăeau oamenii care lucrau la construcție. Săpăturile de la această așezare au dezgropat brutării, depozite, adăposturi pentru bovine, cazeme și clădiri administrative, împreună cu mii de amprente de sigilii.

Diferența față de arheologia mai veche este fundamentală. Nu se mai caută cel mai impresionant obiect, ci ordinea cotidiană: ce se mânca, cum era organizată munca, cum funcționa aprovizionarea. Descoperirile sunt corespunzător modeste: oase de animale, straturi de cenușă, fragmente de ceramică, și răspund la întrebări pe care aurul nu le poate rezolva.

Paralel, tehnica s-a schimbat. Descoperirile spectaculoase ai ultimilor ani au avut loc fără o singură lovitură de lopată: spații goale, dovedite prin numărarea particulelor din cosmos, confirmate de radarul terestru și ultrasunete, vizualizate printr-un endoscop subțire de șase milimetri într-o fisură existentă.

Această retenție se plătește cu viteză. Un spațiu gol care ar fi fost clarificat într-o săptămână printr-o găurire necesită ani cu metode nedistructive și oferă la final un contur în loc de o privire directă. Aceasta este o compromis conștient: câștigul de cunoștințe este încetinit pentru a păstra obiectul pentru procedeele viitoare care încă nu există. Experiența cu secolul al XIX-lea susține acest compromis.

Astfel, cercul s-a închis. La început a fost pulberea de prăfuit pentru a intra într-o construcție. La sfârșitul provizoriu se află o procedeu care privește în interior fără a atinge.

Ce este vizibil pe teren din această istorie

Pentru vizitatori, această istorie are o latură practică care schimbă privirea asupra terenului.

Multe lucruri care par natură sunt rezultatul muncii. Suprafața liberă din fața Sfinxului a fost creată prin înlăturarea a sute de mii de metri cubi de nisip. Străduțele drepte dintre clădirile funerare au fost umplute cu nisip timp de secole. Cariera de piatră de la sud de piramida mare este recognoscibilă ca o depresie pentru că a fost curățată.

Inverse, unele lucruri care par distrugere sunt un rezultat al cercetării. Masele de ruine de pe flancuri au fost în mare parte înlăturate, dar urmele hoților de piatră au rămas, deoarece fac parte din istoria construcției. Chiar și gaura din spatele Sfinxului și găurirea din 1837 nu au fost mascate.

Din 1979, întregul domeniu este protejat ca Patrimoniu Mondial. Practic, acest lucru înseamnă că intervențiile majore necesită aprobare și că metodele nedistructive au prioritate. Un proiect precum cel din 1837 ar fi de neconceput astăzi.

Un sfat pentru toți cei care vor compara vederile vechi cu starea actuală: colecțiile de imagini ale marilor campanii sunt digitalizate și accesibile gratuit, la fel și setul de planșe al expediției franceze și măsurătorile din 1882. Cine pune o vedere istorică lângă propria fotografie va vedea în câteva minute câtă muncă se află între cele două.

Și se spune că cercetarea nu este terminată. Săpăturile continuă, zonele sunt remsurate, iar numărul mormintelor cunoscute crește. Cine merge acolo astăzi vede o stare intermediară, nu una finală.

Întrebări frecvente

Când au fost descoperite Piramidele din Giza?

Niciodată. Nu au fost niciodată pierdute și sunt cunoscute continuu din momentul construcției lor. Ceea ce există este o istorie a cercetării, nu una a descoperirii.

A tras Napoleon cu tunul în piramide?

Nu există dovezi pentru daune cauzate de artileria franceză. Cea mai cunoscută variantă a acestei povești se referă la nasul Sfinxului, iar nasul lipsea deja în 1737, așa cum se dovedește. Există o pagină separată despre acest subiect.

Ce a adus expediția franceză?

Un set extins de planșe cu măsurători și vederi. A făcut ansamblul cunoscut sistematic în Europa pentru prima dată și a declanșat studiul științific al acestuia.

Se mai sapă astăzi?

Da, continuu. Accentul este pus de decenii pe așezarea constructorilor și pe câmpurile funerare, nu pe piramidele însele.

Unde pot consulta vechile documente de săpătură?

Materialul marilor campanii din 1902 încoace este digitalizat și accesibil gratuit, inclusiv fotografii, jurnale și planuri.