Piramidele de la Giza în trecut: nu au fost niciodată descoperite

Cine a descoperit piramidele de la Giza? Acest răspuns are un răspuns neobișnuit: nimeni, pentru că nu au fost niciodată pierdute.

Nu există un moment în ultimii patru mii și jumătate de ani în care să nu se fi știut că aceste construcții se află acolo. Au peste o sută de metri înălțime și stau pe o creastă stâncoasă la marginea unei văi dens populate. Egiptenii, perșii, grecii, romanii, arabii, otomanii și europenii le-au văzut, descris, măsurat, jefuit și admirat, fără întrerupere.

Aceasta deosebește Giza fundamental de locurile asociate de obicei cu descoperirile arheologice. Troia a trebuit să fie găsită, Pompei zăcea sub cenușă, mormântul lui Tutankhamon fusese uitat. Aici nu s-a uitat niciodată nimic, doar a fost acoperit, jefuit și îngropat în vegetație.

Așadar, ceea ce există nu este o istorie a descoperirii, ci o istorie a cercetării. Și aceasta este mai interesantă, pentru că se poate citi cum s-a schimbat modul de tratare a unui monument în două sute de ani: de la încărcătura explozivă la endoscop.

O precizare se impune. Anumite părți ale sitului au fost într-adevăr pierdute și au trebuit găsite: așezarea constructorilor, a cărei existență fusese mult timp doar bănuită, necropola locuitorilor săi, peste care a călcat un cal în 1990, piramida cultică de la colțul de sud-est, care zăcea sub un drum, și puțul cu echipamentul aurit, pe care nimeni nu îl aștepta în 1925. Descoperiri există, dar ele nu privesc niciodată cele trei construcții după care se caută.

Această pagină relatează această schimbare și arată cum arăta situl înainte de a arăta ca astăzi.

Cum arăta situl înainte de săpături

Piramidele de la Giza înainte de săpături arătau altfel decât își imaginează cei mai mulți, iar diferența este mai mare decât la aproape orice alt monument.

Cel mai evident aspect privește nisipul. Deșertul lucrează continuu, iar ceea ce nu este menținut curat dispare. Sfinxul a fost acoperit de nisip până la umeri pentru cea mai mare parte a istoriei sale; vizibile erau capul și gâtul. Cimitirele din jur erau îngropate sub dune. Aleea procesională a piramidei mijlocii nu era recognoscibilă ca drum, ci ca o muchie de teren.

Și piramidele în sine stăteau altfel. Pe flancurile lor se aflau imense dâmburi de moloz din zidăria de miez prăbușită și din resturile lăsate de hoții de piatră care au îndepărtat învelișul. Aceste dâmburi ajungeau uneori la mulți metri înălțime și acopereau complet straturile inferioare. Cine desena o piramidă în secolul al XVIII-lea desena un con cu bază de pietriș, nu construcția cu muchii ascuțite din fotografiile de azi.

La aceasta se adăuga utilizarea. Timp de secole, situl a servit drept carieră de piatră pentru Cairo, pășune și loc de locuit. În puțurile mormintelor trăiau oameni, iar în camere stăteau animale.

Această stare este bine documentată, pentru că a durat mult timp. Călătorii din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au descris cum se cățărau peste moloz până la intrare. Desenele îl arată pe Sfinx ca un cap fără corp. Primele fotografii de la mijlocul secolului al XIX-lea surprind aceeași stare, doar mai precis. Astfel, pentru sit există ceva ce lipsește la majoritatea monumentelor: o serie densă de imagini de-a lungul a două sute de ani, din care se poate citi fiecare schimbare.

Ceea ce vedeți astăzi nu este, așadar, o stare originală conservată, ci una produsă: curățată, susținută, împrejmuită și amenajată.

Punctul de cotitură din jurul anului 1880

Punctul de cotitură este în jurul anului 1880 și are un nume și o metodă.

Până atunci, săpătura era în esență o căutare. Se căutau camere, iar dacă nu exista o cale de acces, se crea una. În anii 1830 s-a lucrat cu praf de pușcă, atât la cea mai mică piramidă, cât și la Sfinx, unde a fost găurit un orificiu în spate. După standardele actuale, aceasta este distrugere. După standardele vremii, era obișnuit, și remarcabil, în paralel, se măsura și se desena cu grijă.

Apoi a venit un tânăr britanic cu teodolit și convingerea că măsurarea este mai importantă decât descoperirea. Măsurătorile sale din 1880–1882 au furnizat pentru prima dată cifre solide, cu marje de eroare, și a infirmat astfel o serie de teorii în circulație. Principiul că o săpătură își documentează rezultatele, în loc să colecteze doar obiecte, s-a impus de aici înainte.

A fost aplicat consecvent începând cu 1902. Timp de peste treizeci și cinci de ani, cea mai lungă serie de săpături pe care a văzut-o vreodată situl, cu fotografie, jurnale, liste de descoperiri și planuri pentru fiecare mormânt în parte. Acest material este motivul pentru care se știu atât de multe despre Giza: nu s-a săpat doar, ci s-a și scris. Arhiva acestor campanii este astăzi digitalizată și liber accesibilă.

Remarcabil la această serie este amploarea materialului. Au fost documentate nu doar descoperirile, ci și pozițiile acestora, succesiunea straturilor, lipsa descoperirilor și munca zilnică în sine. Acolo unde săpăturile mai vechi dădeau un obiect muzeului cu mențiunea „din Giza”, aici se poate urmări pentru fiecare piesă din ce puț al cărei complex provine. Această diferență decide dacă un obiect este o sursă sau doar o piesă frumoasă.

În paralel, au lucrat echipe austriece și egiptene. Eliberarea unor mari porțiuni din câmpurile funerare și a gropii din jurul Sfinxului între 1929 și 1939 a fost condusă de egipteni, ceea ce este remarcabil pentru acea vreme și adesea trecut cu vederea în relatările europene.

Astăzi se sapă în altă parte

Ceea ce se sapă astăzi are doar tangențial de-a face cu mormintele regale, și aceasta este a doua mare schimbare.

Începând cu anii 1980, accentul se pune la sud-est de platou, sub marginea terenului, unde trăiau oamenii care lucrau la construcție. Săpăturile la această așezare au scos la iveală brutării, depozite, țarcuri pentru vite, locuințe și clădiri administrative, precum și mii de amprente de sigilii.

Diferența față de arheologia mai veche este fundamentală. Nu se mai caută cel mai impresionant obiect, ci ordinea cotidiană: ce se mânca, cum era organizată munca, cum funcționa aprovizionarea. Descoperirile sunt pe măsură de neînsemnate – oase de animale, straturi de cenușă, cioburi de ceramică – și răspund la întrebări la care aurul nu poate răspunde.

În paralel, tehnica s-a schimbat. Descoperirile spectaculoase din ultimii ani au fost făcute fără o singură lovitură de cazma: cavități, dovedite prin numărarea particulelor din spațiu, confirmate prin radar de sol și ultrasunete, văzute printr-un endoscop de șase milimetri grosime introdus într-un rost existent.

Această reținere se plătește cu viteză. O cavitate care ar fi fost clarificată într-o săptămână cu o forare, cu metode nedistructive durează ani și oferă la final o schiță, nu o vedere. Aceasta este o deliberare conștientă: câștigul de cunoaștere este încetinit pentru ca obiectul să fie păstrat pentru metode viitoare care încă nu există. Experiența secolului al XIX-lea pledează pentru această deliberare.

Astfel, cercul s-a închis. La început a fost praful de pușcă, pentru a pătrunde într-o construcție. La capătul provizoriu se află o metodă care privește înăuntru fără să o atingă.

Ce este vizibil pe teren din toate acestea

Pentru vizitatori, această istorie are o latură practică, care schimbă felul în care privești terenul.

Mult din ceea ce pare natural este muncă. Suprafața liberă din fața Sfinxului a fost creată prin îndepărtarea a sute de mii de metri cubi de nisip. Aleile drepte dintre morminte au fost acoperite de nisip timp de secole. Cariera la sud de Marea Piramidă este recognoscibilă ca o depresiune, pentru că a fost golită.

Invers, unele lucruri care par distrugeri sunt descoperiri. Haldele de moloz de pe flancuri au fost în mare parte îndepărtate, dar urmele hoților de piatră au rămas, pentru că fac parte din istoria construcției. De asemenea, gaura din spatele Sfinxului și forajul din 1837 nu au fost ascunse.

Din 1979, întreaga zonă este protejată ca Patrimoniu Mondial. Practic, aceasta înseamnă că intervențiile majore necesită aprobare, iar metodele nedistructive au prioritate. Un proiect precum cel din 1837 ar fi de neconceput astăzi.

Un sfat pentru cei care doresc să compare vederile vechi cu starea actuală: Arhivele de imagini ale marilor campanii sunt digitalizate și liber accesibile, la fel ca și planșele expediției franceze și măsurătorile din 1882. Cine pune o vedere istorică lângă o fotografie proprie vede în câteva minute câtă muncă se află între ele.

Și înseamnă că cercetarea nu este încheiată. Săpăturile continuă, suprafețele sunt remăsurate, iar numărul mormintelor cunoscute crește. Cine merge astăzi acolo vede o etapă intermediară, nu o stare finală.

Întrebări frecvente

Când au fost descoperite piramidele de la Giza?

Deloc. Nu au fost niciodată pierdute și au fost cunoscute continuu de la construcția lor. Ceea ce există este o istorie a cercetării, nu a descoperirii.

A tras Napoleon asupra piramidelor?

Nu există dovezi pentru daune cauzate de artileria franceză. Cea mai cunoscută versiune a acestei povești se referă la nasul Sfinxului, care lipsea deja în mod dovedit în 1737. Există o pagină separată despre aceasta.

Ce a adus expediția franceză?

O lucrare amplă cu planșe, cu măsurători și vederi. A făcut situl cunoscut în mod sistematic în Europa și a declanșat studiul științific al acestuia.

Se mai sapă astăzi?

Da, continuu. Accentul se pune de zeci de ani pe așezarea constructorilor și pe câmpurile funerare, nu pe piramidele în sine.

Unde pot fi consultate vechile documente de săpătură?

Materialul marilor campanii începând cu 1902 este digitalizat și liber accesibil, inclusiv fotografii, jurnale și planuri.